Personalități marcante a Raionulu Ungheni

luni, 30 iunie 2014

Proiectul Planulului Urbanistic General al oraşului Ungheni este consultat cu cetăţenii

Proiectul Planulului Urbanistic General al oraşului Ungheni  este consultat cu cetăţenii.
Primăria oraşului Ungheni invită cetăţenii să participe la consultările publice asupra propunerilor enunţate în
documentaţia Planului Urbanistic General al oraşului Ungheni elaborat  în cadrul Proiectului „ Elaborarea și Managementul Planurilor Integrate de Dezvoltare Urbană”, implementat de Consiliul orășenesc Ungheni în parteneriat cu Asociația Zona Metropolitană Iași (Romania), Consiliul raional Novoselytsya (Ucraina) și Institutul de Dezvoltare Urbană (Republica Moldova). Proiectul are o durată de 12 luni și este finanţat de Uniunea Europeană prin Programul Operaţional Comun România-Ucraina-Republica Moldova 2007-2013. Valoarea totală a proiectului este de 166.085,40 Euro/2.946.354,99 MDL din care  149.410,42 Euro/2.650.540,85 MDL (90%) reprezintă finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene.

Detalii aflați accesînd linkul http://ungheni.md/proiectul-planulului-urbanistic-general-al-ora%C5%9Fului-ungheni-este-consultat-cu-cet%C4%83%C5%A3enii/

Nicolas Nicula. Covoarele de la Ungheni, un nou brand moldovenesc

Recomand spre lectură un interviu cu Nicolas Nicula, directorul fabricii de covoare din orașul Ungheni.

Dle Nicula, extrem de hollywoodian acest story despre originea numelui dvs. Suntem curioşi să aflăm cine sunt părinţii dvs. şi de unde vi se trag rădăcinile...
Părinţii sunt din Mereni, ambii profesori, au ocupat diferite posturi pe timpul URSS-ului: mama a fost o perioadă angajată la Direcţia raională de învăţământ Anenii Noi, tata a fost funcţionar public. Străbunicul meu din partea tatei, Ion,  primar al satului până în ’40, a fost deportat în Siberia şi s-a întors acasă peste 27 de ani. Am fost tot timpul sub „lupa” părinţilor. De aceea, am preferat să „fug” de acasă imediat după ce am absolvit şcoala. Părinţii nici n-au ştiut că am depus actele la Institutul Politehnic din Sevastopol. Ei credeau că voi învăţa la Chişinău. De fapt, cel mai mare vis al meu era să devin constructor de avioane. M-am ocupat cred că vreo opt ani de modelarea avioanelor, dar n-a fost să fie.

Ce amintiri vă leagă de perioada Sevastopol?
Frumoase, pentru că acolo am cunoscut-o pe soţia mea, Irina. La Sevastopol am învăţat cinci ani la facultatea de maşini de calcul, a fost o alegere foarte bună, practic inconştient făcută, dar care s-a dovedit a fi de mare viitor. Institutul, însăşi facultatea din Sevastopol, a devenit una dintre cele mai bune din Uniunea Sovietică. Când m-am întors în Chişinău, cu diploma de acolo, am primit oferte cu duiumul – era lipsă de astfel de specialişti. Era anul în 1985. M-am angajat la Uzina „Microprovod” din Chişinău, mai exact, la Institutul de cercetări ştiinţifice al uzinei, în Laboratorul de microelectronică.

Anii „transformărilor revoluţionare” v-au prins într-un post destul de bun şi probabil că nu v-aţi gândit niciodată că aţi fi putut rămâne fără serviciu?
În 1990, am creat prima companie privată în domeniul electronicii, fiind asociat cu un prieten. Era o filială a unei companii din Ucraina – făceam diferite echipamente electronice pentru producţia de masă, în diferite domenii (televizoare, frigidere). Eram cam sceptic în ceea ce priveşte businessul, pentru mine viaţa era ca şi cum aranjată: era evident că trebuia să devin doctor în ştiinţe (în timpurile celea, deja învăţam la aspirantură), ştiam ce salariu o să primesc în URSS – îi spuneam soţiei mele că o să primesc 500 de ruble, eram deja înscris în lista de rezervă la postul de director al institutului... Şi a venit prietenul meu şi mi-a spus despre privatizare şi că putem începe şi noi o afacere. I-am spus atunci: „Dima, la mine totul e pus la punct”... M-a bătut la cap vreo jumătate de an, ca până la urmă să mă las convins. În 1992, am fondat Compania „Acvila”. De atunci, practic, activăm în diverse domenii – comerţ, producţie de covoare, construcţii.

De la cine aţi învăţat atunci să faceţi business?
Pe timpurile celea nu prea trebuia să ştii cum se fac afacerile. Atunci cred că trebuia să fii puţin mai îndrăzneţ şi atât, să nu te temi să faci ceva. Şi în plus, dacă mai şi munceai - 24 de ore din 24... Am înregistrat profituri mari pe timpurile celea -  fără 100 % de rentabilitate nici nu erai motivat să munceşti.

Covoarele ocupă partea leului în cadrul companiei dvs. Cum s-a întâmplat să deveniţi interesat de acest domeniu?
Totul a pornit de la soţia mea şi de la magazinul nostru de la Durleşti. De fapt, e prea mult spus „magazin”: era o încăpere fără uşi şi fără ferestre, arăta ca după război. Soţia mea, Irina, era inginer la „Sciotmaş” şi într-o bună zi mi-a spus că ar vrea să încerce altceva. Eu aveam pe atunci un principiu – să nu lucrez niciodată cu soţia. M-a bătut la cap până am decis să-i oferim acest magazin. Mă gândeam că o să-i piară pofta şi va renunţa. Când am văzut magazinul peste o jumătate de an, am rămas cu gura căscată – totul era renovat şi magazinul plin de marfă! În paralel, pentru că aveam afaceri în Ucraina, importam de acolo fibre de in pentru fabrica de covoare din Ungheni. În schimbul materiei prime, nu primeam bani, ci covoare. Atunci i-am propus Irinei prima dată să vândă covoare la ea la magazin. Eram uimit: lumea stătea la coadă la covoare ca după pâine.
Am colaborat mulţi ani cu fabrica de la Ungheni: aveam încheiate contracte cu mai multe colhozuri din Ucraina, de unde cumpăram fibrele de in (finanţând, în acelaşi timp, creşterea inului prin procurarea seminţelor de in). Apoi, duceam inul la o întreprindere de filatură din România, unde se producea firul de in, după care îl aduceam la Ungheni. Importam mii de tone de in pe an. Cu timpul, la Ungheni se lucra tot mai prost, fabrica avea tot mai multe datorii şi noi deja ne pierdeam interesul. În momentul în care directoarea a ieşit la pensie, m-a întrebat dacă nu vreau să vin director în locul ei. Era curată nebunie să accepţi aşa ceva: fabrică de stat, cu treburi încurcate. După care, în perioada privatizării, Guvernul a ales vreo 50 de antreprenori şi ne-a chemat la o întrunire la Ministerul Economiei, prezentându-ne programul de privatizare. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele directoarei. Aşa m-am pomenit cu fabrica de la Ungheni cumpărată.

Ce aţi schimbat înainte de toate la fabrică?
Directorul. Când am văzut ce am cumpărat în realitate, mi-am pus mâinile în cap. Documentele prezentate la privatizare nu corespundeau cu realitatea, am găsit în fabrică 200 de tone de lână lipsă. Am înţeles că trebuie să mă mut la Ungheni şi să mă fac director.

În cât timp „Covoare Ungheni” a devenit o întreprindere profitabilă?
Cred că în vreo trei ani.

Ce vânzări înregistraţi acasă, având în vedere faptul că mai avem un producător pe piaţă şi că suntem invadaţi de produse de origine turcească?
Acasă vindem 5 la sută, restul exportăm, având în vedere că ocupăm 60-70 % din piaţa internă. Vindem cu precădere în Rusia, Ucraina şi România. Cea mai mare piaţă de desfacere este cea rusească, dar se pare că ne ciocnim cu aceeaşi problemă ca şi a vinurilor moldoveneşti – de câteva săptămâni ne-au fost închise exporturile spre Moscova. Motivul este unul banal – nerecunoaşterea certificatului nostru de origine emis de Camera de Comerţ şi Industrie a Moldovei. În ultimii ani, vânzările din Rusia reprezentau 25 % din afacerea noastră. E neplăcut acest lucru, dar nu mă deranjează foarte mult. În asemenea situaţie, oamenii vor pleca în altă parte, vor căuta alte pieţe de desfacere. Aceste restricţii ne fac de fapt să fim mai independenţi, inclusiv în afaceri.

Rămâneţi destul de optimist. Nici concurenţa mondială nu vă sperie?
În general, în întreaga lume, în acest domeniu se simte o concurenţă foarte mare, mai ales din cauza scăderii cererii la diverse suprafeţe de acoperire. Apar şi continuă să apară noi tehnologii de acoperire a podelelor, diferite tipuri de laminat etc. Ca obiectiv de dezvoltare a businessului, o soluţie reprezintă comenzile individualizate, care pentru „Acvila Grup” sunt prioritare din punct de vedere strategic. Chiar dacă implică mai multe eforturi în ceea ce priveşte sistemul de planificare şi de logistică (design special, cu logoul companiei sau alte semne distinctive), ne bucurăm că lucrurile merg foarte bine pe acest segment. Am realizat astfel de comenzi pentru Rada ucraineană, pentru conducerea Kremlinului, pentru companii şi hoteluri cu renume.

La începutul acestui an, aţi achiziţionat cea mai mare fabrica de covoare şi mochete din România – „Incov” de la Alba-Iulia. E un prim pas spre cucerirea pieţei europene?
Suntem doar de nouă luni la Alba-Iulia şi e dificil ca într-un timp atât de scurt să faci ceva dintr-o fabrică falimentară, unde domina un haos total, cu sisteme financiare incorect făcute, rezultate ale companiei eronate, sisteme informaţionale învechite. Am cumpărat-o cu două săptămâni înainte de a începe greva generală a muncitorilor. M-am ataşat de oamenii de acolo şi îmi doresc să creăm o echipă puternică. În ceea ce priveşte piaţa europeană, până în acest moment existau trei importanţi jucători pe piaţa Europei Centrale – întreprinderile de la Ungheni, Alba-Iulia şi cea din Polonia. Acum au rămas două.

O întrebare tradiţională: ce s-a schimbat, s-a îmbunătăţit în ultimul deceniu în mediul de afaceri moldovenesc?
Fără reţinere, nu aş considera mediul nostru de afaceri foarte prost sau că Guvernul n-ar vrea ca acesta să fie unul bun. Altceva sunt metodele de lucru în acest domeniu. Problema ţine de politica prin care guvernarea crede că se poate face mai bine în ţară. Nu sunt de acord cu ideea funcţionarilor care cred că dacă se vor implica mai mult în business vor ajuta lumea de afaceri. Rolul statului este de a stabili regulile de joc: statul nu poate fi în acelaşi timp antrenor şi jucător. Pentru că atunci când faci reguli şi tot tu te afli pe teren, într-un moment sau altul, conflictul este inevitabil. Cred că ne confruntăm cu o problemă legislativă, nu avem o bază juridică stabilă şi o protecţie clară, valabilă pentru toată lumea. De aceea şi investitorii străini se tem să investească, pentru că nu ştiu ce le va aduce ziua de mâine.

Vă simţiţi confortabil în aceste condiţii?
Nu prea. Din cauza instabilităţii. Legile pot fi aplicate la dorinţa fiecăruia - asta-i cea mai mare piedică şi problemă în economie. Nu trebuie să căutăm metode de stimulare a economiei, economia şi aşa este stimulată printr-un mediu de afaceri bun. Trebuie să facem astfel încât oamenii de afaceri să poată dormi liniştit.

Ce reprezintă astăzi grupul de companii „Acvila”?
Afacerea noastră se împarte în două ramuri – producerea şi vânzarea covoarelor şi construcţii - tâmplărie de aluminiu, geamuri termopan, sticlă. Sunt afaceri de care ne-am ocupat în mod tradiţional în ultimii zece ani. În prezent, avem peste 2000 de angajaţi.

Soţia Irina este mâna dvs. dreaptă în companie, fiind directorul firmelor distribuitoare a covoarelor din România şi Ucraina. Acum cine este cel mai „tare” în casă şi în afaceri?
Sunt foarte mândru de succesele ei. Irina conduce întreaga reţea de distribuţie a companiei şi în acelaşi timp nimeni niciodată nu va spune cine este ea, pentru că este o fire foarte modestă. Datorită ei, vânzările noastre s-au ridicat la un alt nivel. Băiatul nostru, Maxim, de 19 ani, este student la Londra. A plecat de la 17 ani de acasă şi i-am spus că de azi înainte el este stăpân pe viaţa lui, de el va depinde viitorul său şi că nu am de gând să-i cumpăr maşină sau casă. Altfel cum o să înveţe să facă bani?

Cum vă vedeţi peste cinci-zece ani? Dvs., familia, afacerea dvs.?
Nu demult am citit cartea „Construite pe veci” - o lucrare despre 27 de companii din lume, construite în aşa fel, ca să nu dea niciodată faliment. Aşa aş vedea şi eu afacerea noastră, indiferent de oamenii care se vor afla la conducere. În ceea ce priveşte familia noastră, îmi doresc să fiu împreună cu soţia. Probabil, jumătate din viaţa noastră am trăit-o separat, fiind pe drumuri şi prin deplasări: acum eu sunt la Alba-Iulia, Irina – la Kiev. Îmi doresc să stăm împreună în Moldova, iar afacerea noastră să fie în toată lumea. Pentru mine personal, niciodată nu am avut ambiţii nemăsurate, e mult mai important ceea ce mă înconjoară, ceea ce fac pentru cei apropiaţi, pentru familia mea, pentru societatea în care trăiesc.

Sursa: Nicolas Nicula. Covoarele de la Ungheni, un nou brand moldovenesc : [interviu cu directorul Fabricii de Covoare din Ungheni, Nicula Nicolas] / consemnare : Rodica Trofimov [online] [citat 26.10.2015]. Disponibil : http://www.vipmagazin.md/profil/Covoarele_de_la_Ungheni/