Personalități marcante a Raionulu Ungheni

joi, 28 ianuarie 2016

Aprovizionarea cu apă potabilă: se caută soluții

Apele rîului Prut aprovizionează cu apă atît locuitorii orașului Ungheni, cît și locuitorii orașului Iași. În acest context, autoritățile celor două orașe s-au întîlnit și au discutat aprovizionarea cu apă potabilă a celor două orașe. Detaliile le aflați citind articolul.

Prutul, de unde se aprovizionează cu apă sute de mii de locuitori ai județului Iași și zeci de mii de locuitori ai orașului Ungheni, este la o distanță relativ mică pînă și de cele mai îndepărtate localități ale raionului Ungheni, aprovizionarea cu apă potabilă aici este o problemă.
A recunoscut-o însăși Ludmila Guzun, președinta raionului Ungheni. ”În puține localități apa e de calitate. Trebuie s-o spunem direct. Ceea ce există în sursele subterane nu prea corespunde standardelor”, a subliniat dînsa, după care a menționat: ”Sîntem în căutarea unei formule cît mai avantajoase”.

Peste Prut, la tratative
Recent, o echipă din Ungheni s-a deplasat la Iași, unde a avut o întrevedere cu specialiști de la SC ”ApaVital”, cel mai important furnizor de servicii apă-canal din regiune.
”Am discutat foarte ”cîntărit” și bine argumentat fiecare pas. Ei cunosc bine situația de la noi. Anterior, au fost aici, în raionul Ungheni”, a spus președinta raionului. Urmează ca reprezentanții ”ApaVital” să efectueze calculele de rigoare, să vadă dacă își pot acoperi cheltuielile, căci investițiile vor fi mari. Potrivit oficialităților unghenene, ”dacă le va fi convenabil, vor investi, inclusiv în subtraversarea rîului Prut”.

Ieșenii le-au deschis ochii
Oricum, ieșenii s-au arătat interesați să vină aici, căci au capacități pe care nu le valorifică la ora actuală. Mai mult ca atît, i-au făcut pe reprezentanții conducerii raionului Ungheni să aprobe o altă viziune în ceea ce privește aprovizionarea cu apă potabilă a raionului.
”Ei ne-au deschis ochii la niște probleme ce ar putea să apară pe parcurs”, a recunoscut Ludmila Guzun. Construiești un apeduct, construiești o rețea de canalizare, investești milioane de lei. Ce urmează? Iată întrebarea la care, practic, nimeni nu s-a prea gîndit pînă în prezent.
”La ora actuală, raionul Ungheni nu are un studiu care ar arăta foarte clar cît vor costa serviciile de apă-canal. Fără să știi exact cît vor costa, nu poți ști dacă merită investiția. Poate că un metru cub de apă va costa 50 de lei și atunci cine va accepta un serviciu cu un asemenea tarif?”, a explicat președinta raionului.
De aceea, potrivit dînsei, se dorește identificarea unei instituții specializate, care ar face calculele care se impun și ar veni cu niște costuri estimative ale serviciilor respective.

Trei și toate trei viabile. Deocamdată
În vizor sînt trei variante. Prima – care ar fi costul, dacă se va merge pe formula existentă, adică aprovizionarea cu apă potabilă a localităților rurale din rețeaua magistrală Zagarancea-Cornești, unde apa vine din Prut prin stația de irigare ce aparține Agenției ”Apele Moldovei”. O a doua variantă ar fi aceeași doar că și rețelele orașului Ungheni să fie integrate în acest sistem. A treia variantă ar fi aprovizionarea cu apă potabilă de către SC ”ApaVital” din Iași.
Sigur, în spatele acestor trei variante se ascund multe alte probleme de ordin tehnic care ar trebui soluționate. ”Numai după ce vom avea datele despre costuri, vom decide care variantă este mai acceptabilă și vom ști exact unde trebuie să investim banii”, a specificat Ludmila Guzun.

Ce avem la Ungheni?
Parțial sînt dezvoltate rețelele, există apeductul magistral Zagarancea-Cornești, un apeduct de grup – Mănoilești, care va aproviziona cu apă potabilă 12 localități. Urmează să înceapă construcția, în primăvară, a unui alt apeduct de grup: Pîrlița-Bușila-Chirileni-Grăseni-Todirești. Se lucrează asupra identificării surselor de finanțare pentru construcția unui apeduct de grup și în  zona Cornești. Pînă vor fi construite rețelele respective, se vor cunoaște deja și costurile, astfel că se va decide care este varianta optimă, pentru ca oamenii să plătească, ulterior, costul cel mai mic pentru apă.

Sursa: BACALU, Lucia. Aprovizionarea cu apă potabilă: se caută soluții 

marți, 26 ianuarie 2016

Bibliotecarele din Ungheni își doresc modernizarea activității bibliotecilor publice

Recomandăm spre lectură un articol ce face referință vizita de studiu în orașul Brașov, România a șase bibliotecare din raionul Ungheni.

Au plecat la Brașov pentru a-și consolida cunoștințele în domeniul biblioteconomiei. Este vorba de șase bibliotecare de la Biblioteca publică ”Dimitrie Cantemir” din Ungheni, dar și din satele Costuleni, Cetireni și Alexeevca.
Dînsele s-au aflat într-o vizită de studiu la Biblioteca judeţeană ”George Bariţiu” din Brașov, au vizitat și alte biblioteci publice brașovene. ”Am fost pentru a ne consolida cunoştinţelor şi a prelua din experienţa avansată privind modernizarea activității bibliotecilor publice”, a specificat Aliona Manciu, șefă de serviciu la biblioteca din Ungheni.
La Brașov, unghenencele au vorbit despre serviciile implementate în bibliotecile noastre, au făcut schimb de adrese şi notiţe cu idei utile pentru oricare bibliotecă, fie că se află la Brașov sau la Ungheni.
„Nu există o mare diferenţă în activitatea biblioteconomică de la noi și de la ei. La capitolul tehnologii moderne, sigur că în România sînt mai avansaţi, fondul de documente e mai mare, serviciile – bine puse la punct. Multe dintre servicii iau naştere şi se dezvoltă reieșind din necesităţile utilizatorilor și, în consecință, tot mai mulți cetățeni pășesc pragul bibliotecilor, ceea ce la noi, deocamdată, nu există”, a menționat Ala Macaru, director adjunct al bibliotecii ”Dimitrie Cantemir”.
Mergînd la Brașov, bibliotecarele din Ungheni și-au propus să preia din experienţa colegelor de peste Prut privind crearea poveştilor digitale. ”Ni s-au prezentat unele poveşti, am discutat cu bibliotecarele care au încercat să creeze filmuleţe. Ne-au fost oferite chiar, în format electronic, materiale la acest subiect”, povestește Aliona Manciu.
Vizita la Brașov a fost posibilă suportului financiar, acordat de către Novateca, prin programul ”Burse de călătorie pentru bibliotecari”.

Sursa: JUNGHIETU, Natalia. La Brașov după cunoștințe. Bibliotecarele din Ungheni își doresc modernizarea activității bibliotecilor publice [online] [citat 26.01.2016]. Disponibil : http://www.expresul.com/2016/01/25/la-brasov-dupa-cunostinte-bibliotecarele-din-ungheni-isi-doresc-modernizarea-activitatii-bibliotecilor-publice/
Sursa imaginii: bprungheni.wordpress.com

joi, 21 ianuarie 2016

Dumitru Crudu revine la Ungheni

Recomand spre lectură un articol ce face referință la scriitorul Dumitru Crudu, care a fost invitatul Bibliotecii „Dimitrie Cantemir” din orașul Ungheni. Evenimentul a a avut loc pe 1 septembrie anul 2012.

Dumitru Crudu, „poet extraordinar (a descoperit o paradigmă poetică proprie şi a inventat un nou curent poetic, fracturismul), dar şi dramaturg celebru, ale cărui piese s-au jucat pe toate continentele” (caracterizarea îi aparţine criticului literar şi poetului Mihail Vakulovski). 

„Mă bucur că am venit aici, la biblioteca „Dimitrie Cantemir”, și sînt încîntat că m-ați invitat”, a declarat dînsul cu modestie chiar de la bun început.

Ungheniul nu-i este străin. Aici, pe vremuri, şi-a făcut studiile – în actualul liceu „Mihai Eminescu”. Aici, elev fiind, venea la biblioteca „Dimitrie Cantemir” să-şi potolească setea de carte.

Dumitru Crudu s-a născut în anul 1968, la Floriţoaia Nouă, un sat mic, cu o populaţie de circa 430 de locuitori, situat la 15 kilometri de Ungheni. Chiar dacă a plecat de acasă de timpuriu, nu şi-a uitat baştina. „În textele mele, în proză, în piesele de teatru apare și Ungheniul, şi Flutura (astfel este supranumită Floriţoaia Nouă – nota red.). Unele dintre personaje trec prin Ungheni, au tot felul de întîmplări, ajung la Flutura. Vorbesc și despre oamenii de aici”, a spus dînsul în faţa celor ce au venit la întîlnirea cu domnia sa. Şi, ca să fie mai convingător, a dat citire unui fragment din primul său roman, „Măcel în Georgia”, în care personajul principal ajunge în Flutura şi nimerește în nişte situaţii mai puţin plăcute.

Impresionată de cele auzite, Victoria Bernic, directoarea bibliotecii, l-a invitat pe scriitor să participe la o acţiune lansată acum trei ani – „Ungheniul citeşte o carte”.

Înainte de despărţire, Dumitru Crudu a ţinut să spună cîteva cuvinte şi despre Ungheni: „Oraşul devine din ce în ce mai frumos. Acum, datorită Taberei de sculptură, are numeroase capodopere. Sper ca într-o zi toate scuarurile din Ungheni să fie pline cu sculpturi. Mă bucur că sînt aici”.

Sursa: Pe cît de celebru, pe atît de modest, Dumitru Crudu revine la Ungheni [online] [citat 22.01.2016]. Disponibil : http://www.expresul.com/2012/09/19/pe-cit-de-celebru-pe-atit-de-modest-dumitru-crudu-revine-la-ungheni/

Aliona Leşanu: „Optez ca festivalul „Hora de la Prut” din Ungheni să devină cu adevărat internaţional”

Recomand spre lectură un interviu cu Aliona Leșanu, director al palatului culturii din Ungheni. Interviul a fost realizat în anul 2012, dar cred că importanța Festivalului „Hora de la Prut”este actual și acum.  Pe 2 septembrie, la Ungheni a avut loc ediţia a III-a a festivalului. Ce experiență a fost, aflați citind interviul.

Festivalul „Hora de la Prut” a fost prima dumneavoastră probă de foc în calitate de director al Palatului Culturii din Ungheni.
Da, şi director, și regizor, și scenarist, și administrator, și șofer. Într-un cuvînt, am îndeplinit lucrul a mai multor persoane la acest festival. Am fost o echipă din trei oameni.

Şi cît s-a lucrat asupra organizării festivalului?
O lună. A fost foarte anevoios, mai ales că, iniţial, plana pericolul să nu mai aibă loc. Au fost multe discuţii. În cele din urmă, am decis să-l organizăm şi să fie, în acest an, naţional. Ne gîndim ca pe viitor să fie internaţional şi să fie organizat o dată la doi ani. Este unicul festival pe care îl are Ungheniul! Nu a fost deloc uşor. Unde mai pui că şi data de 2 septembrie nu a fost cea mai potrivită pentru un asemenea eveniment.

Unghenenii începuseră să se deprindă cu faptul că acest festival se desfășoară primăvara, de Ziua internațională a dansului. De ce această schimbare acum?
Probabil, pentru că în primăvară exista o incertitudine în ceea ce privește conducerea Palatului culturii, care este și organizatorul festivalului. Cînd am venit în fruntea palatului, în iunie, încă nu se știa exact ce va fi cu acest festival. Se auzeua voci: poate nu-l mai organizăm. Totuşi, s-a decis să continuăm tradiția și ne-am apucat de lucru, avînd un scop foarte clar – să reușim. S-a muncit foarte mult, dar zic că a meritat. Recompensa au fost aplauzele și cuvintele de recunoștință.

Totuși, trebuie să recunoaștem că au fost și nemulțumiți. 
Da. Cineva spunea că a durat prea mult – șase ore. Eu zic că un festival poate dura și cinci zile, dacă este festival. Spectatorul decide cît să stea, ce să vizioneze. În plus, în Piața Independenţei, unde a avut loc, erau pavilioane, erau scaune, astfel că oamenii aveau unde să se odihnească.

Vă propun să facem o mică statistică: „Hora de la Prut 2012” în cifre.
La festivalul propriu-zis au participat 16 colective artistice, 348 de dansatori, muzicanţi şi interpreţi. Dintre cele 16 colective, 12 au fost ansambluri de muzică şi dans, iar patru – formaţii de muzică uşoară. Şi geografia a fost destul de variată: Cimişlia, Hînceşti, Sîngerei, Călăraşi, Bender, Chişinău, Ungheni. În alaiul ce a pornit pe strada principală au participat peste 600 de oameni. Am avut şi o expoziţie de artizanat, la care au participat opt meşteri populari.

S-au auzit voci că nu ar fi fost binevenită paticiparea unor formații instumentale la un festival de dans.
Păi, „Hora de la Prut” este un festival național de muzică și dans. Dacă în edițiile anterioare au fost admise și formații vocale, de data aceasta am făcut anumite restricții – au evoluat doar orchestre şi ansambluri vocal-instrumentale. Astfel am urmărit scopul să avem muzică pe viu, nu cu fonograme.

Asta ar fi o caracteristică a ediției din acest an al festivalului?
Da. Și vom insista asupra ei. Fără fonograme! La anul vom scrie cu majusculă această cerință. Optăm pentru promovarea muzicii pe viu, indiferent de gen. Vom lupta pentru profesionalism, pentru calitate. Am fost susținuți în acest sens și de consliul artistic care activează pe lîngă Palat. Nu știu de ce, s-a creat impresia ca, dacă e vorba de școală, fie de muzică sau arte plastice, trebuie să primeze profesionalismul, calitatea. Cînd însă vine vorba de un cămin cultural – nu e neapărat. Noi vom încerca să schimbăm această viziune.

Vă doriți să transformați Palatul culturii într-o instituție cu adevărat profesionistă?
Absolut. Recunosc, la acest capitol mai avem de lucru. Dar ne vom ridica la adevărata valoare pe care tebuie s-o aibă un lucrător din cultură.

Cît de binevenite sînt festivalurile gen „Hora de la Prut”?
Foarte binevenite, pentru că aici se întîlnesc specialiştii în domeniu din diferite localități, din diferite raioane. E un schimb de experiență util. Şi acum, la Ungheni, interesul pentru ceea ce se petrecea în scenă a fost foarte mare. Mă bucur că am fost evaluați de către specialiştii veniţi din alte părţi la cel mai înalt nivel. Chiar ne-au spus că au luat multe lucruri de la noi.

Deci, vom avea parte de acest festival și la anul.
Da, și optez pentru un festival internațional. Mai ales că anul acesta, ca niciodată, am fost  susținuşi şi de Minsiterul culturii, sub egida căruia, de fapt, se desfăşoară festivalul. Pentru prima dată, ministerul ne-a oferit diplome pentru laureați și participanți și premii a cîte 500 de lei pentru 10 colective. Pentru celelalte şase colective premiile, tot a cîte 500 de lei, le-a oferit Primăria Ungheni. Le-am înmînat cîte 200 de lei şi fiecărui meşter popular. Apropo, şi participarea lor la festival a fost o premieră.

Ce nu ați repeta în ediția viitoare a festivalului?
Perioada desfășurării. Noi vom analiza minuțios și avantajele și dezavantajele fiecărei perioade și vom decide ulterior cînd va avea loc.

Sursa: Aliona Leşanu: „Optez ca festivalul „Hora de la Prut” din Ungheni să devină cu adevărat internaţional” [interviu cu Aliona Leșanu, director al palatului culturii din Ungheni] / consemnare : Lucia Bacalu. [online] [citat 21.01.2016]. Disponibil : http://www.expresul.com/2012/09/19/aliona-lesanu-optez-ca-festivalul-hora-de-la-prut-din-ungheni-sa-devina-cu-adevarat-international/

miercuri, 20 ianuarie 2016

Alexandru Budişteanu. Basarabeanul de lângă Ceauşescu

Recomand spre lectură un interviu cu arhitectul Alexandru Budișteanu, originar din satul Pîrlița, raionul Ungheni. 

Face parte din generaţia de aur a lui Eugeniu Coşeriu, lingvist de renume mondial, Nicolae Testemiţanu, promotorul învăţământului naţional în şcoala superioară medicală, Vitalie Belousov, fost rector al Universităţii Tehnice din Iaşi etc., toţi au rămas fideli idealurilor prestigiosului Liceu Regional Teoretic „Ion Creangă” din Bălţi din perioada României Mari, pe când erau acolo elevi. Istoricul Dinu C. Giurescu consideră memoriile lui Alexandru Budişteanu o mărturie în direct a felului cum Nicolae Ceauşescu înţelegea şi dirija sistematizarea urbană a Bucureştiului, în primul rând, secondat destul de des de „Tovarăşa”.

După o bogată corespondenţă, ne-am întâlnit în holul unui hotel elegant din Chişinău, din parcul central. Ne uneşte soarta liceului românesc „Ion Creangă” din Bălţi, pe care l-am apărat împreună de închidere. Am admirat împreună Chişinăul înveşmântat în floare de tei, plimbându-ne pe urmele adolescenţei lui Alexandru Budişteanu. A urmat o superbă călătorie prin Basarabia lui dragă, poposind la Cetatea Tighina, apoi la Bălţi şi în comuna Pârliţa, jud. Bălţi, unde s-a născut în anul 1928. Ne-am bucurat împreună de ultimul clopoţel al liceului bălţean care i-a marcat viaţa. Acolo, la o şuetă, mi-a povestit cum l-a adus soarta să muncească în preajma cuplului dictatorial, Nicolae şi Elena Ceauşescu…  

„Ceauşescu dorea să facă bine României şi Bucureştiului cu de-a sila”
Casa Poporului: „copilul” cel mai drag al lui Ceaușescu

Aţi fost numit de Ceauşescu arhitect-şef al Bucureştiului. Exista şi pe atunci probabil o concurenţă acerbă pentru această funcţie. Cum aţi reuşit să intraţi în graţiile dictatorului, mai ales că aveaţi un mare „păcat” – soţia rămasă în SUA, după încheierea mandatului Dvs. în calitate de funcţionar internaţional al ONU?

Noţiunea de concurenţă acerbă nu exista în acea perioadă. Ceauşescu hotăra totul. Nu se punea problema că mulţi doreau să obţină funcţia respectivă. La istorica şedinţă a unor factori de răspundere,  din 22 martie 1977, după cutremurul din 4 martie, s-a pus problema reconstrucţiei Bucureştiului. Atunci s-a discutat despre necesitatea învestirii unui arhitect-şef care să corespundă cu noua gândire urbanistică a lui Ceauşescu de după cutremur. 

După o vizită la New-York, acesta zicea: „Uite cum construiesc americanii zgârie-nori, la patru metri de trotuar şi noi risipim terenuri!” Ceauşescu ne spunea că americanii sunt foarte economicoşi şi că trebuie să fim şi noi aşa. Dar după cutremur, el şi-a schimbat poziţia. Bucureştiul trebuia oricum reconstruit şi el vroia să facă o capitală impozantă, importantă, care să reflecte epoca şi personalitatea lui.
„Tovarăşa mă iertase…”
La acea şedinţă, „Tovarăşul” a venit cu un mare plan, al cărui autor nu se cunoaşte nici astăzi, ce relua şi nişte probleme de urbanism din anii `30. Eram şeful Centrului Naţional de Sistematizare din cadrul Institutului Naţional Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare, Locuinţe şi Gospodărie Comunală (ISLGC) din Bucureşti. Am avut sarcina să mă refer laudativ la propunerile lui Ceauşescu. Am făcut-o, deoarece Bucureştiul trebuia reconstruit după cutremur.  


În timpul luării mele de cuvânt, lângă Nicolae Ceauşescu se afla „tovarăşa”. Când vorbeam, ea a început să-i facă semne şi-i tot spunea ceva. Mă recunoscuse, pentru că atunci când fusesem funcţionar internaţional român al ONU, am avut sarcina să arăt cuplului prezidenţial New Yorkul. I-am arătat oraşul doar ei, pentru că el era ocupat. 

A fost o întrevedere benefică pentru Dvs.?!
Acea vizită a fost dezagreabilă pentru mine. M-a tratat ca pe un nimeni. Se uita la mine aşa ca şi cum eu o făceam pe deşteptul când vorbeam. Dacă aş fi tăcut, asta era şi mai grav. Când ne-am despărţit, nici măcar nu s-a uitat la mine. Când vorbeam la acea întrunire de după cutremur, ea îşi adusese aminte de mine. Se vede că mă iertase. Elena Ceauşescu nu era proastă. Era doar ticăloasă. Şi rea… 

După ce am fost verificat, pe 5 iulie, m-a chemat Ceauşescu la el şi am avut o discuţie de 40 de minute, foarte amicală. Dorea să reconstruiască şi să modernizeze capitala – vroia să facă bine României şi Bucureştiului cu de-a sila, în stilul lui. În final, mi-a spus : „Dacă v-aş phopune să fiţi ahhitect şef, aţi accepta?” Cred că tovarăşa mă recomandase.

O asemenea ofertă nu se refuză, pentru că, altfel, înseamnă că eşti un fricos sau nu te consideri suficient de profesionist. 

„Arhitecţilor le plac împăraţii, faraonii, mogulii şi bogătaşii”
Apropo, de ce nu aţi rămas în SUA, aţi fi scăpat de multe necazuri?
Am activat la New-York, la ONU, între 1967 şi 1972. Şi azi mă întreabă lumea de ce n-am rămas acolo. N-am rămas pentru că sunt basarabean şi mi-a ajuns un refugiu. Mi-am pierdut Patria o dată şi nu am vrut şi să o pierd şi a doua oară.  Mi-am zis că sunt român şi ţin cu România, indiferent de regim. Mai e ceva: arhitecţilor le plac împăraţii, faraonii, mogulii, bogătaşii – cei care au bani şi putere ca să le implementeze ideile. Totul era în mâinile lui Ceauşescu şi eu speram la o minune.

Pentru că m-am întors, am fost considerat de mulţi un om „înapoiat”. Eu aş fi dus-o foarte bine în SUA, pentru că mi s-a propus să lucrez cu contract la Fundaţia „FORD”. La ONU, nu mai puteam să-mi continui activitatea, deoarece aveam nevoie de aprobarea ţării care mă trimisese şi noi, funcţionarii români la  ONU, nu aveam voie să stăm în SUA decât cinci ani, atât cât ne dădea voie „tovarăşa”. Altfel, trebuia să rup relaţiile cu România şi să devin refugiat politic. La întoarcere am avut neplăceri mari din cauza soţiei mele, care a rămas în SUA. Nu mi se mai permitea să plec în străinătate, nici până în Bulgaria. Totuşi, Ceauşescu a zis că mă vrea, iar „tovarăşii” de la securitate au spus că nu pot fi numit în acea funcţie din acel considerent. Şi atunci Ceauşescu a spus: „Cine a rămas, el sau ea?” Atunci, toţi au fost de acord să fiu numit, pentru că aşa a vrut Ceauşescu.   
„Eram faţă în faţă cu familia Ceauşescu”

Aveaţi planuri grandioase pentru capitală. În ce măsură aţi reuşit să vă transpuneţi ideile în practică? 
Ceauşescu avea ideile lui, care nu se potriveau cu ale mele. Eu îi ziceam una, el făcea alta. Nu aveam voie să-l contrazic. Doar că-i mai sugeram să mai încercăm o altă posibilitate. Dacă-i plăcea, era el cel care a hotărâse aşa. Se mai întâmpla să-i spun: „Foarte bine ce aţi propus, dar  mai e posibilă o variantă.” 

Aţi declarat că perioada când v-aţi aflat în fruntea capitalei României a fost cea mai dificilă din viaţa Dvs. A fost un eşec profesional?
Perioada a fost foarte dificilă, dar nu a fost un eşec profesional. Am realizat o serie de lucruri pozitive în capitală. În primul rând, s-a construit o cantitate imensă de locuinţe. S-a sistematizat Dâmboviţa, s-a făcut metroul, s-au realizat mari artere de circulaţie, bulevarde. Toate sub conducerea lui Ceauşescu, bineînţeles, dar în conformitate cu punctul meu de vedere profesional. Aveam grijă să nu se facă prostii prea mari, în special, din cauza  maniei dictatorului de a  demola clădiri adesea fără noimă.
Pe măsură ce trecea timpul, boala lui evolua şi devenea tot mai puţin permeabil şi dispus să dialogheze. Mi-am dat seama că îmi pierd timpul, mă compromit, pentru că el face ce vrea. Atunci, am decis să ies din această situaţie. Am fost prudent şi am demisionat pe motiv de boală.
„…Era prima şi unica femeie din viaţa «Tovarăşului»”

Aţi fost un om care a stat foarte aproape de cuplul dictatorial. Cum vi-l amintiţi?
Eram practic lângă ei. Vedeam că el era mereu foarte bine bărbierit, tuns perfect, purta numai cămăşi curate, mirosea bine. Ea, îmbrăcată foarte bine, parfumată, dar rămânea mitocancă. Când se discutau mari probleme în prezenţa ei, uneori venea şi îmi spunea: „Ce-i cu aia, o face pe tinerica? Uite la ea! Cine-i asta?” Elena Ceauşescu era o femeie de mahala. 

Elena şi Nicolae Ceauşescu se iubeau, îşi manifestau afecţiunea unul faţă de celălalt?
Nu ştiu dacă se iubeau, dar el în faţa ei era pierdut. Nu se putea ca ea să spună ceva şi el să o contrazică. Când dânsa începea să-şi dea cu părerea în proiecte de arhitectură, noi ne luam cu mâinile de cap, deoarece „tovarăşul” nu îndrăznea s-o contrazică. Şi dacă ea spunea, de exemplu: „Aţi făcut o piaţă ca un ceaun, am plecat.”  şi se uita scârbită, el îi zicea: „Hai, mai stai!” şi o implora în mod repetat să mai rămână, iar ea pleca furioasă. Noi ziceam în sinea noastră: „Ura!” şi continuam discuţiile. 

Ea parcă se juca cu el, avea o putere incredibilă asupra lui. Se pare că a fost prima şi unica femeie din viaţa lui. El era topit, se uita ca un supus la ea. Elena Ceauşescu era „elementul” care conducea – era foarte interesantă relaţia dintre ei. Scenele din familia Ceauşescu se transformau în scene de politică de stat, iar România era condusă ca o bătătură personală. 

„Era convins că într-o zi românii îi vor mulţumi pentru tot”

În afara slăbiciunii pentru „tovarăşa”, mai avea şi altele? Avea amante?
Era exclus să aibă alte femei. Avea o viaţă de familie bună, corectă. Nu putea să calce strâmb. În felul lui, era foarte principial. Era convins că într-o zi românii îi vor mulţumi pentru tot, că el le făcea bine cu de-a sila. Ne zicea că vom vedea mai târziu că el a avut dreptate. Ceauşescu „tăia” în dreapta şi-n stânga, dar era patriot sincer. Nu admitea ca România să fie „încălecată” de nimeni. 
Îi detesta pe sovietici şi pe ruşi total. Când eram instalat în funcţia de arhitect-şef, mi s-a spus aşa: „Atenţie, să nu-i ziceţi tovarăşului că sunteţi basarabean.” Am întrebat care-i motivul. N-ar iubi Basarabia? Dimpotrivă, mi-au răspuns, ar putea să-i apară suspiciunea că sunteţi omul ruşilor. Era bănuitor. Din când în când, îl iubeam pe Ceauşescu, anume când îşi manifesta ostilitatea faţă de sovietici şi faţă de ruşi.

„Lui Ceauşescu nici nu-i păsa de alte femei”

E adevărat că Ceauşescu era preocupat într-o anumită măsură de soarta Basarabiei şi a Bucovinei de Nord?
Da, pentru că făceau parte din România, iar eu am contribuit la mutarea unei statui gigantice a soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, amplasat pe un soclu înalt. I-am prezentat o machetă a pieţei şi „tovarăşul”  a început să-mi pună întrebări. M-a întrebat de ce acolo era o staţie de metrou cu o singură ieşire. Atunci i-am răspuns că pe partea cealaltă se afla statuia soldatului sovietic şi nu se putea face o altă staţie de metrou. 

Atunci, Ceauşescu s-a luminat la faţă şi mi-a spus: „Tovarrrhhăşu, ocupă-te dumneata de ieşirea din metrou, că  mă ocup eu de soldatul sovietic.” A fost un pretext din partea lui, iar mie, ca basarabean, mi-a făcut plăcere acea decizie. Era plata mea soldatului sovietic, care mă alungase de acasă. A fost mutat şi reamplasat pe un soclu mic, la primul rond de la şosea, apoi a fost mutat  a doua oară,  ajungând  la cimitirul militarilor sovietici.

Ce pasiuni avea cuplul Ceauşescu?
Lui îi plăcea să joace volei, să meargă la vânătoare. Cei din anturajul lui, cunoscându-i acest hobby, făceau aşa ca să aibă succese nemaipomenite. I se aduceau sărmanele animale aproape, ca să fie împuşcate uşor. Şi era foarte vanitos când povestea despre marile lui „succese”. Nu ştiu dacă înţelegea că treaba era aranjată. Nu-mi amintesc nimic şocant la capitolul „pasiunile lui Nicolae Ceauşescu”, nici măcar nu l-am văzut să joace cărţi. Carol al II-lea murea fără femei şi cerea să i se aducă chiar şi de pe stradă, dar lui Ceauşescu nu-i păsa de ele. 

„Se amestecau în vieţile copiilor lor”
Unica „pasiune” a Elenei Ceauşescu era să devină mare om de ştiinţă în toate domeniile şi să aibă toate diplomele din lume. I se făceau cadouri pe tavă, toate titlurile: şi director, şi mare savant, şi membru al tuturor academiilor din lume etc. Un om care se lasă prins în această mreajă este, de fapt, inferior. Elena Ceauşescu era complexată, pentru că un om conştient de superioritatea lui nu se pretează la asemenea jocuri. Totuşi, ştia perfect de unde plecase, dintr-o familie simplă, dintr-o comună de lângă Găeşti. După ce a ajuns prima doamnă a ţării şi după ce s-a plimbat prin Londra, era topită de fericire că a fost luată acolo în seamă. Avea slăbiciunea să fie considerată un om formidabil şi, dacă se poate, un mare om de ştiinţă.
Dictatorii îşi iubeau copiii?
Da. Şi se amestecau în vieţile lui Valentin, Nicu şi a Zoiei. Nu-i lăsau să fie căsătoriţi cu cine vroiau ei, le dirijau căsătoriile. Nu le era indiferent cu cine fac copii. 

Ce boală evidentă spuneaţi că avea Ceauşescu?
A fost bolnav de diabet. Avea şi o boală a grandorii, la care se adăuga o afecţiune psihică. Era labil şi foarte convins de superioritatea lui. Pentru că i se cânta în strună, acest defect i se amplificase. Odată cu trecerea anilor, era convins că nu greşeşte niciodată. Nimeni nu avea curajul să-i spună adevărul, pentru că nu vroia să-şi rişte pielea. Tot anturajul „tovarăşului” îl lăuda şi-i mulţumea pentru toate şi el accepta cu plăcere.

Sursa: Alexandru Budişteanu. Basarabeanul de lângă Ceauşescu : [interviu cu arhitectul Alexandru Budișteanu] / consemnare : Angelina OLARU. [online] [citat 19.01.2016]. Disponibil : http://www.vipmagazin.md/profil/Alexandru_Budisteanu_Basarabeanul_de_langa_Ceausescu/

Foto: arhiva personală a lui Alexandru Budişteanu

Alexandru Plăcintă. Muzele, lei și iepurii…

Recomand spre lectură un interviu cu caricaturistul Alexandru Plăcintă, originar din raionul Ungheni.

 Într-o dimineață care, de altminteri, nu prevestea nimic ieșit din tipare, s-a așezat în fața oglinzii. Și-a studiat cu atenție pro(eminența) nazală, a trecut printr-o vivisecție critică ochii, poi a tras o privire de negustor de artă peste frunte. Nu a fost nici pe departe un impuls narcisiac, ba dimpotrivă, simțea că-l umflă un rîs ho-ho-me(t)ric. A trebuit, însă, să sară peste acest al n-lea val de veselie indusă, pentru că în toate cele patru cardinale ale camerei de cămin, colegii săi de la design visau cu ochii închiși muze cu brațele deschise. Anume în aceste condiții semiobscure a avut loc „atentatul” la fizionomia sa. O linie, două, trei… ceea ce a ieșit a fost prima caricatură și, cum s-a adeverit, întîiul și neprețuitul test de toleranță la autoironie. A mers, pentru că prea-adormiții, după ce și-au abandonat muzeele, s-au ținut de burtă cînd l-au văzut pe colegul lor cu nasul cît cartoful și artistico-legumicolă, caricatura a devenit pentru Alexandru Plăcintă nu numai o sursă de inspirație, dar și una de venit.

Nu mă văd în scenarii boeme, unde artistul este cel care-şi pune sufletul pe tavă, dar, umblă cu stomacul, lipit...

Îmbrăcat la patru ace, asortat după toate regulile secţiunii de aur, ai mai degrabă figura unui manager de generaţie nouă, cu program de la nouă la şase şi cu ideea fixă de a face bani, cât mai mulţi bani…
Nu văd nimic rău în asta. Arta tre­buie să atragă banii, că nu degeaba are magnetism. La noi, din păcate, majoritatea artiştilor nu reuşesc să găsească acel mijloc de aur, care le-ar oferi nu numai satisfacţie de la ceea ce fac, dar şi leuţi la chimir, cel puţin pentru a-şi permite o viaţă decentă. Nu cred că aş accepta vreun rol, chiar şi secundar, în scenarii boeme, unde artistul este cel care-şi pune sufletul pe tavă, dar este permanent cu buzunarele goale şi stomacul lipit. E chiar timpul să ieşim din acest labirint, căci riscăm să fim păpaţi, cu tot cu ambiţiile învechite. Un artist cu scaun la cap trebuie să ştie să se adapteze, să-şi planifice cariera. în cazul meu, caricatura este un fel de „linie de creditare” permanentă, care-mi ofe­ră oportunitatea de a mă „alinta” şi cu alt gen de artă, poate nu atât de solicitată de public Trebuie să fac bani ca să pot rezista, ca să fiu eu mulţumit, iar nevasta mea – veselă, în caz contrar, mai bine îmi deschid un chioşc cu chipsuri şi bomboane!

Pragmatismul tău nu riscă să ia, necon­trolat, forma lingurii de dohot, care, lucru demonstrat, strică toată „creaţia şi opera”?
Nu exclud nefericita şi presupusa turnură, dar mai frustrat m-aş simţi în situaţia în care nu aş avea surse de existenţă. Ca şi alţi moldoveni, am făcut muncă de jos, ani la rând, prin Europa. Ceea ce se observă cu ochiul neînarmat acolo este faptul că arta, deşi mult mai inferioa­ră decât la noi, aduce bani mai frumoşi. Nu am putut nici departe de casă să abandonez pensula, dar a fost o activitate nesistematizată, de ocazie, un fel de „calîm” sau „haltură”, cum se spune pe la noi. După ce am făcut cunoştinţă cu un scriitor italian şi mi-a propus să fac o expoziţie de grafică, parcă mă pălea dorul să-mi încep o carieră în Italia. Însă am renunţat la idee. Îmi amintesc de prima lui reacţie la lucrările mele! Era uluit, trăsnit şi electrocutat, în acelaşi timp. S-a uitat la mine ca la un extraterestru, nu-i venea să creadă că stranierii ăştia ştiu şi altceva decât să le strân­gă baliga. Probabil, se gândesc că mai facem case din stuf şi acasă ne punem câte o frunză de brusture la punctul G. După marea lui desco­perire şi imensa mea obidă pentru patrie, i-am făcut o copertă de carte, portrete pentru toate neamurile lui... Dar ceva nu a mers, ceva din interior.
Nu ai mai vrut să rămâi sau nu ai fost poftit să rămâi?
Când am adunat o anumită sumă de bani, valea! Am decis că e vre­mea să fiu propriul meu şef. Mai apoi, am înţeles cât de grea este trecerea de la postura de simplu executor, dar eram deja ACASĂ. Sigur, mi-a trebuit ceva timp să mă regrupez, să decid ce fac cu viaţa mea. Dar ştiam că nu-mi doresc să stau ca un iepure speriat, tupilat în tufari, în aşteptarea marelui moment. Mi l-am „desenat” singur şi am mers consecvent către el. Chiar dacă în toată seara mă culc pe la ora 2 -3 şi mă trezesc pe la 6-7 dimineaţa, nu aş schimba nimic. Sunt liber, doamnă, vorba poetului.
Şi cum a fost „decolarea”?
Cu hopuri şi, uneori, criză de oxigen, dar cu un loc cu perspectivă bună lângă geam. Am din acea
perioadă vreo 80 de lucrări, pe care nu le voi vinde niciodată. Sunt primele studii, un fel de start up al afacerii mele. Dar începutul... a fost mai puţin tradiţional. Am plasat pe facebook un anunţ, straniu la prima vedere: oameni buni şi femei frumoase, fac caricaturi gratis! Nu m-am aşteptat la o aşa avalanşă de cereri! Zeci, sute... în câteva zile eram la pământ, cu ochii bulbucaţi de nesomn, pentru că desenam şi zi, şi noapte. Vorba ceea – cererea a depăşit oferta! Aşa că, a trebuit să capitulez şi să mă gândesc bine cum procedez mai departe. După lungi şi chinuitoare meditaţii, a venit şi ideea salvatoare – am organizat un concurs. Astfel, am putut şi eu să-mi trag puţin sufletul. Experiența facebook m-a ajutat să cunosc multă lume bună, dar şi să-mi demonstrez „muşchii” mei artistici. Acum sunt plătit pentru caricaturi, dar îmi place să le fac şi cadou.


Ghimpu s-a vândut cu 1400 de lei, Vladimir Voronin cu... 50 de bani...

Inclusiv funcţionarilor de rang înalt...
De ce nu? O caricatură a unei persoane publice e un test excelent pentru mine. Deoarece sunt figuri cunoscute de toată lumea, ard de curiozitate să văd reacţia publicu­lui la ele. Atunci când am aflat că premierul Vlad Filat urmează să vină în vizită la Ungheni, m-am gândit să-l surprind cu o carica­tură. Era complicat să te apropii. Discutam cu oamenii din pază şi aceştia îmi spuneau că nici nu vor să presupună cum va reacţiona prim-ministrul, deoarece nu a mai primit aşa ceva vreodată. Am fost, însă, surprins de reacţia sa. A râs cu poftă. Consilierul său, Eugen Sturza, mi-a spus că lucrarea a fost pusă pe perete în casa premierului
După mine, este mult mai complicat sa te afirmi într-o ordine democratică. Caricaturiştii nu mai ajung în puşcărie, ci sunt prieteni la cataramă cu nomenclaturiştii?
Aveţi dreptate, nu avem dictatură şi suntem liberi să transpunem pe hârtie tot ceea ce simţim şi ne vine în cap. Chiar dacă timpurile s-au schimbat, un lucru a rămas valabil – caricaturile nu trebuie să fie răutăcioase, ele trebuie să emane bunătate. Dacă pornim de la acest principiu, orice hipertrofiere a realităţii nu doare atunci când... muşcă.
… în schimb, linge?
Am o rubrică permanentă în ziarul local, unde plasez caricaturi sociale. Iarăşi, nu cred că ceea ce repre­zinţi acolo trebuie să-i deruteze, să-i înfurie şi mai mult pe oameni. Dimpotrivă, ideea trebuie să-i facă să zâmbească, să le pună mintea în mişcare. Nimeni nu-mi ordonă: fă-1 pe acela cu corniţe de diavol, iar pe celălalt – cu aripi de înger. Eu îmi aleg singur şi nesilit de nimeni tema, dar şi maniera în care o prezint publicului. Chiar dacă ofer politicienilor un cadou, nu sunt gesturi regizate. Este un imbold să experimentez cu un material nou. Iar reacţia publicului este uneori atât de neaşteptată şi furtunoasă! în cadrul unei sărbători în Ungheni, am organizat o licitaţie, pentru a aduna bani pentru copiii din familii defavorizate. Nu am expus lucrările originale, ci doar fotocopii de pe ele. Am rămas aproape şocat de intere­sul pe care 1-a stârnit evenimentul, şi asta datorită personajelor politice! Până la urmă, o simplă coală de hârtie A4 s-a vândut cu 1400 de lei. Este vorba de caricatura lui Mihai Ghimpu. Nu ştiu cum să-mi explic această „predilecţie liberală”, dar în cazul lui Vladimir Voronin a trebuit să începem licitaţia de la 10 lei şi să o coborâm, de nevoie, la... 50 de bani. Poate l-o fi cumpărat vreun comunist din Consiliul raional Ungheni!

Moldovenii sunt mai inhibaţi, umflaţi în pene şi au o idee deformată despre imaginea lor...

Dacă ţi-ar propune vreun partid să participi şi în campanii electorale, ar conta „principi­ile şi valorile” pe care le promovează?
Şi da, şi nu. Ca şi în cea mai veche profesie – aici iubire nu-i, e pur şi simplu job. Simpatiile sau antipati­ile mele rămân pe planul al doilea, atunci când am anumite obligaţii contractuale sau chiar verbale, încerc să mă detaşez şi să-mi fac meseria profesionist, la un nivel bun. Aşa, ca să nu roşesc şi să am senzaţia clară că mi-am meritat banii.
Când e vorba de feţele oamenilor simpli, aici e afacere sută la sută?
Nu neapărat. Din cele 5-6 caricaturi pe care le fac zilnic, 2 le dăruiesc. Totuşi, în jurul acestui gen de artă vreau să clădesc un business. Şi nu stau cu mâinile în sân. Am cumpărat domeniul caricatura.md şi acum oricine poate solicita o caricatură online – de la cea mai simplă şi, respectiv, mai ieftină, până la variante vip, în ulei şi rame sofisticate. M-am mirat foarte tare atunci când am aflat că domenul era liber. Sper să aibă priză şi să iasă bani buni.
Clienţii iți trimit şi fotografii fotoshopate? 
Sigur. Le depistez într-o clipită. Acolo numai ochii există, restul e natură moartă. De pe fotografie e mai complicat, dar atunci când o caricatură trebuie să fie o surpriză - mă conformez, dar cer cât mai multe imagini cu aşa-zisul prota­gonist.

Cu ajutorul internetului poți face artă şi business dintr-o căpiţă de fân...

Moldovenilor le place să fie ridiculizaţi?
Moldovenii sunt mai inhibaţi, umflaţi în pene şi au o idee deformată despre imaginea lor. Europenii, dimpotrivă, caută cu lumânarea momentele vesele, motivele de autoironie. O doamnă masivă, dacă o faci mai mare, se prăpădeşte de râs. La noi, doamne fereşte, dacă o redai pe o fată cu un gram mai grăsuţă sau îi lungeşti nasul cu un centimetru e jale şi lacrimi – eh, nici nu seamănă cu mine. Dar vin prietenii ei şi o recunosc, şi râd.
Am înţeles că şi mama primarului de Ungheni a tras un bocet, după ce a văzut caricatura băiatului său în ziar...
Da, e adevărat. Plângea şi spunea aista nu-i feciorul meu, uite ce bolfos l-a făcut... S-a mai liniştit după ce primarul i-a explicat că e vorba de o simplă caricatură, dar a rămas cu părerea ei Alexandru e mult mai frumos în realitate!

Cât de uşor sau greu este să răzbaţi din provincie, să te faci cunoscut?
Suntem în era informaţională, iar cu ajutorul internetului poţi face artă şi business dintr-o căpiţă de fân. Eu nu am nevoie de un atelier în buricul târgului ca să pot desena. Pot lucra în orice condiţii, nu contează de unde bate lumina şi cum ciripesc păsările după geam. Ştiu cum să mă deconectez şi parcă nu am pierdut simţul lucrului bine executat. Dacă nu-mi reuşeşte în măsura în care mi-o doresc rup, boţesc şi o iau de la capăt Când cineva uni spune: o, bravo, am văzut mă incomodez, mă gândesc că putea fi mai bine.. Urmează să învăţ să reacţionez adecvat la complimente, pentru că şi aceasta este o artă. Dar ştiu sigur că, dacă o să am cap pe umeri, o să vină şi banii. Nu-i cred pe unii dintre oa­meni noştri, care se căinează toată ziua şi oftează că e greu să realizezi ceva în Moldova. Eu sunt convins că succesele noastre sunt direct proporţionale cu spiritul nostru de a întreprinde ceva, de a scoate mâinile din buzunare şi a face ceva cu ele.



Sursa: Alexandru Plăcintă. Muzele, lei și iepurii… : [interviu cu caricaturistul Alexandru Plăcintă] / consemnare : Viorica Mija. În: PUNKT, 2013, februarie, pp. 106-111. 

marți, 19 ianuarie 2016

Palatul de Cultură... bântuit?!

Recomand spre lectură un articol ce face referință la Palatul de Cultură din orașul Ungheni. Voi ce părere aveți?


„Oamenii spun că bîntuie ceva pe aici. Eu nu am simțit niciodată…”, spune Vasile Iucal, directorul Muzeului de Istorie și Etnografie din Ungheni. După o scurtă pauză, face o remarcă: ”Poate și este ceva…”.

Vorba e că muzeul respectiv se află în incinta Palatului de Cultură, construit, prin anii 70 ai secolului trecut, pe locul unui fost cimitir. Așa le-a venit autorităților sovietice de atunci: și-au pus scopul să demoleze cimitirul și să construiască, pe acel loc, un palat de cultură fastuos. Zis și făcut. S-a întîmplat prin anii 70-80.

”Autoritățile de atunci erau anticreștine. Pentru ele nu a contat credința și bunătatea. Ele doreau să le arate europenilor că, la intrarea în fostul impreriu sovetic, aici, la hotar, există ceva deosebit și au cocoțat acest palat pe deal, ca, atunci cînd urmau să treacă trenurile din România, să vadă cît de bine trăim”, povestește istoricul.

Oseminte încă ies la suprafață
Oamenii care au putut să permute osemintele rudelor au făcut-o. Mulți, însă, nu au reușit. Fără pic de milă, cu buldozerul, osemintele rămase au fost mînate la vale, înspre Prut.

”Și astăzi mai putem observa cum din pămînt mai ies oase. Sînt ale celor care fuseseră cîndva înmormîntați aici. Chiar și arheologii pe care-i găzduim cînd vin să facă săpături spun că ceva nu este curat aici, se simte ceva în aer. E trist, dar asta e realitatea”, povestește Vasile Iucal.

Primarul orașului Ungheni, Alexandru Ambros, are, însă, o altă versiune la acest subiect. ”Nu mai este construit Palatul de cultură chiar pe locul fostului cimitir. Afirmă că e pe cimitir doar lumea care nu știe.  Personal l-am întrebat pe Leonid Barsucovschi, fostul arhitect al orașului Ungheni, și mi-a zis că edificul a fost înălțat la 30-40 de metri de marginea cimitirului”, a declarat dînsul pentru ”Expresul”.

Nici un gest creștinesc?
O fi construit pe locul fostului cimitir sau alături, nu mai contează. Timpul nu-l mai întroci înapoi. Dar cîte ceva mai poate fi făcut.
Palatul de Cultură din Ungheni

”Deocamdată, nu a fost înălțat măcar un monument în memoria acestui fapt macabru din istoria orașului. Este regretabil”, afirmă Vasile Iucal. Este adevărat, a fost instalată, cu vreo zece ani în urmă, o piatră comemorativă în preajmă, șlefuită de cîțiva sculptori în cadrul unei tabere de sculptură, organizată la Ungheni. ”Am crezut că din ea va crește ceva, dar ce să crească? Unde nu pui, nu crește. Sperăm ca, într-o bună zi, să se facă ceva în amintirea celor, osemintele cărora au fost strămutate din locul lor de odihnă”, a opinat directorul muzeului, subliniind că ar fi bine ca măcar Palatul de cultură să fie sfințit.

”Poate că trebuie sensibilizată comunitatea locală, ca, împreună, să facem ceva. Or, Ungheniul, ca nimeni altul în Republica Moldova, a fost afectat de epoca totalitar-comunistă. S-a surpat tot, dar, mai ales, arhitectura. Pînă și natura a fost modificată, fiind plantați copaci străini mediului nostru, doar ca să semnalizeze intrarea într-o altă lume”, povestește Vasile Iucal.

Dar să revenim la Palatul de cultură. Deși are mai bine de 40 de ani, nu a fost sfințit niciodată.

Am discutat cu unul dintre cei mai longevivi angajați de aici, Nina Pricladova, coregrafa ansmablului de dansuri ”Struguraș”. A confirmat că edificul nu a fost sfințit, chiar dacă s-a discutat despre aceasta în repetate rînduri.

”Au mai fost inițiative, s-a vorbit despre asta, dar nu s-a făcut nimic. Chiar recent, am vorbit din nou despre o eventuală sfințire a clădirii, dar știm că, de obicei, acest ritual creștinesc se face după o reparație. Sperăm că, în curînd, se va rezolva ceva în acest sens”, a spus dînsa.

La ora actuală, Palatul de cultură din Ungheni nu are un director. Este deja a doua oară, în ultimii patru ani, cînd această instituție este condusă de un director interimar, ceea ce înseamnă, de fapt, că nimeni nu va purcede la acțiuni energice și decizii curajoase.

Referindu-se la o eventuală sfințire a acestei instituții de cultură, foarte importantă pentru oraș,  primarul Alexandru Ambros a spus că ar fi o inițiativă bună, dar ”nimeni nu a venit vreodată cu o asemenea idee”.

Sursa: Gorea, Veronica. Palatul de Cultură... bântuit?! [online] [citat 19.01.2016]. Disponibil : http://www.expresul.com/2016/01/19/palatul-de-cultura-bintuit/

joi, 14 ianuarie 2016

O bibliotecă cît o viață...

Recomand spre lectură un articol ce face referință la filiala nr. 1 a Bibliotecii Publice Raionale „Dimitrie Cantemir” din cartierul Dănuțeni a orașului Ungheni.


La o margine de oraș, într-un cartier relativ mic, se mai citesc cărți… Acest fapt se datorează bibliotecii din preajmă care, iată, deja de 65 de ani, își deschide ușile, zi de zi, pentru iubitorii de carte.
Chiar dacă primul pașaport al bibliotecii datează cu anul 1950, 22 ianuarie, sărbătoarea de celebrare a
frumoasei aniversări a avut loc pe 30 octombrie. Ani buni s-a numit simplu: biblioteca satului Dănuțeni. Apoi, după ce satul Dănuțeni a fost alipit la orașul Ungheni, biblioteca respectivă a ajuns să fie filiala nr. 1 a Bibliotecii Publice Raionale „Dimitrie Cantemir”.  Indiferent de statut, a continuat să activeze, fiind, potrivit fostei directoare, Lidia Sinighin, ”unicul centru cultural pentru locuitorii Dănuțeniului”.
La începuturi, biblioteca fusese găzduită într-o cămeruță de 12 metri pătrați. După un deceniu, în anii 1961-1963, este construit actualul edificiu, în locul casei unui om gospodar de prin părțile locului, Ilie Bariz, care, după cum povestește strănepoata sa, Maria Biciueva-Bariz, a fost ridicat și dus în regiunea Magadan. ”Este o onoare pentru familia noastră că pe acest loc, care a aparținut cîndva străbunelului meu, să fie o bibliotecă”, a subliniat dînsa.
La momentul actual, biblioteca are un fond de carte de circa 5000. Deși micuță, pe alocuri sărăcuță, este primitoare.
Luxul îl constituie cărțile și cititorii ei.
Foștii angajați nu se pot despărți de ea. Sînt prezenți în permanență, fac voluntariat. Aici le este a doua lor casă.
Printre aceștia se numără și Lidia Sinighin, căreia i-a și aparținut inițiativa de a marca această aniversare. A fost prima sărbătoare de acest gen la biblioteca din Dănuțeni.
Au venit aici, în acea zi de 30 octombrie, reprezentanți ai diferitor instituții din oraș, colegi de breaslă, cititori fideli, ca să-i aducă un omagiu. Copiii de la grădinița din vecinătate, ”Tereza Sobolevschi”, au venit cu un buchet de cîntece și poezii, dînd de înțeles că biblioteca va dăinui încă mulți ani înainte și că ei vor fi următorii cititori ai săi.
„Deși nu avem cele mai bune condiții de lecturare, copiii, uneori, citesc așezîndu-se jos, dar vin. Asta contează! Ne bucură că avem, în prezent, mai multe cărți, că avem cărți noi, în limba română. Întotdeauna m-am străduit să promovez cartea. Ori de cîte ori am avut ocazia, i-am invitat pe oameni la bibliotecă. Trebuie să vină la bibliotecă”, a spus, la final, Lidia Sinighin.


Sursa: O bibliotecă cît o viață... [online] [citat 15.01.2016]. Disponibil : http://www.expresul.com/2015/11/09/o-biblioteca-cit-o-viata/