Capitala Tineretului 2012

Concursul „Capitala Tineretului” a fost lansat în premieră pentru Republica Moldova în 2011, de către Ministerul Tineretului şi Sportului, Consiliul Naţional al Tineretului din Moldova, în parteneriat cu Organizaţia Naţiunilor Unite, iar oraşul Ungheni a fost desemnat Capitala Tineretului 2011. În 2011 la Ungheni au fost desfăşurate mai multe acţiuni cu caracter social, cultural, economic şi de divertisment. Oraşul a fost gazda unor evenimente de dimensiune naţională, axate pe sporirea participării tinerilor în procesul de luare a deciziilor, în promovarea şi dezvoltarea politicilor de tineret, informarea tinerilor despre posibilităţile de dezvoltare şi crearea parteneriatelor regionale în domeniul politicilor de tineret.

La conferinţa de lansare a proiectului „Ungheni – Capitala Tineretului 2011” au participat Preşedintele interimar Marian Lupu, Ministrul Tineretului şi Sportului Ion Cebanu, alte persoane oficiale.

Din componenţa comisiei fac parte Ion Cebanu, Ministru al Tineretului şi Sportului, Ion Donea, şef al Direcţiei Programe de Tineret din cadrul Ministerului, Tudor Darie, consilier, Eduard Mihalaş de la Consiliul Naţional al Tineretului din Moldova şi Viorel Babii de la Centrul Naţional de Resurse pentru Tineri, comunică Serviciul de presă al Ministerului Tineretului şi Sportului.  

Vă propunem să ascultați imnul orașului Ungheni, alcătuit în urma alegerii orașului Ungheni pe post de capitală a tineretului http://www.youtube.com/watch?v=V3Uv9LE0NTw

Sursa : Capitala tineretului 2012  [online]. [citat 29.06.2015]. Disponibil : http://www.tineri.md/?pag=n2&tip=noutati&opa=view&id=319&l=ro
Sursa imaginii: www.expresul.com

Prima biserică romano-catolică la Ungheni

O biserică romano-catolică în oraşul Ungheni şi-a deschis uşile pentru enoriaşi, aici fiind oficiate deja primele slujbe.

În oraşul Ungheni sunt doar opt familii de catolici, cărora li se alătură şapte familii din satul Sculeni. Slujbele se oficiază în limbile rusă şi poloneză, însă pentru localnicii din Sculeni – în limba română.

Parohul bisericii romano-catolice din Ungheni, Felix, presupune cu optimism că numărul enoriaşilor va creşte în timpul ce urmează.

Construcţia bisericii din Ungheni a fost începută în 2008 sub patronatul Bisericii Romano Catolice din Moldova. Locaşul a fost înălţat cu ajutorul financiar al Misiunii Catolică Religioase „Caritas” şi din donaţii americane.

Sursa: DECA-press preluat de http://www.timpul.md/articol/prima-biserica-romano-catolica-la-ungheni-10681.html

Ungheni – oraşul celor 33 de sculpturi

În 2000, la Ungheni a fost iniţiată o tabără de sculptură, cu o frecvenţă bienală, la care au participat artişti plastici consacraţi din Republica Moldova şi România, printre care şi sculptorii Dumitru Verdianu şi Ion Zderciuc, ambii originari din oraşul Ungheni  De tot au fost organizate patru ediţii, fiind realizate 33 de sculpturi în piatră de Cosăuţi şi în lemn.

Stilul lucrărilor este abstract, simbolistic. Contestate la început, pe timp ce trece interesul faţă de acestea sporeşte. Sculpturile au devenit deja un element de mândrie, o carte de vizită a Ungheniului.

Anterior, la Ungheni a fost înălţat un bust al marelui cărturar Gheorghe Asachi, în faţa liceului cu acelaşi nume, iar pe frontispiciul Liceului „Ion Creangă”, după cum era şi firesc, a fost instalat basorelieful scriitorului. În centrul oraşului, chiar în preajma primăriei, se înalţă bustul din bronz al lui Mihai Eminescu. În 1994, a fost înălţat şi un crucifix închinat martirilor neamului. Ultima lucrare instalată la Ungheni a fost bustul scriitorului Grigore Vieru – în 2011.

Vă mai propun cîteva impresii despre orașul Ungheni, scrise de portalul moldovenii.md. Iată ce afirmă ei: 
„În primul rînd, ne-a uimit un parc nu foarte mare, bine întreţinut şi foarte confortabil - Parcul Francez din partea de vest a oraşului, situat în apropiere de un imens lac orăşenesc mare (104 hectare) ‒ Delia. Acest parc se mărgineşte pe de o parte cu calea ferată, care traversează rîul Prut, deasupra căruia celebrul Eiffel a construit în anul 1876 podul metalic peste Prut, chiar în locul unde rîul are un meandru brusc (unghi de la care provine numele oraşului). În parc este încadrat perfect Palatul Culturii. Iar nu departe de parc se află minunata biserica Sf. Alexandru Nevski, ridicată în 1903 de către ilustrul Alexandru Bernardazzi. În prezent aceasta biserică a fost complet restaurată şi renovată.
Parcul în sine este foarte frumos, un farmec deosebit, însă, îi oferă, sculpturile din piatră şi lemn originale, situate peste tot şi care se înscriu organic în spaţiul parcului. Apoi, drumul nostru a trecut, în general, de-a lungul Prospectului Naţional, sădit cu castani. Cît a ţinut drumul am plăcut surprinşi de abundenţa de verdeaţă plantată de-a lungul străzilor şi clădirilor, multitudinii scuarurilor, colţişoarelor confortabile de odihnă şi mulţimii de sculpturi originale, întîlnite la fiece pas. Am vizitat, de asemenea, scuarul cu Memorialul celor căzuţi în Cel de-al II Război Mondial şi într-un scuar confortabil, în centrul căruia a fost înălţat un monument în cinstea poetului Grigore Vieru. Acest loc se bucură de popularitate la orăşeni şi aici sînt întotdeauna mulţi vizitatori.
De această dată nu am reuşit să vizităm Parcul Central din oraş, în schimb, am fost la binecunoscuta mănăstire Sf. Gheorghe, cu două biserici ‒ Sf. George şi Sf. Pantelimon, mănăstire cunoscută departe de hotarele regiunii. Această mănăstire a fost construită relativ nu demult, la începutul anilor 2000, dar a devenit cunoscută prin multe fapte bune şi este vizitată de pelerini, nu numai din Republica Moldova, dar şi de peste hotare.

Dar ziua se apropia de sfîrşit, iar noi am pornit spre Chișinău, promiţîndu-ne să revenim aici cu siguranţă şi să vă împărtăşim şi vouă noile noastre impresii.”

Imaginile cu parcurile, scuarurile, sculpturile din Ungheni le puteți vedea aici.

Surse: Ungheni – oraşul celor 33 de sculpturi [online]. [citat 30.06.2015]. Disponibil : http://www.turism.ungheni.md/?p=402
Parcurile, scuarurile, sculpturile din Ungheni  [online]. [citat 30.06.2015]. Disponibil : http://www.moldovenii.md/md/section/331/content/5171

Sursa imaginii: www.moldovenii.md

Vechimea și originea numelui Ungheni în lumina documentelor scrise

Odinioară, aşezările sătești din centrul Moldovei istorice, fără careva importanţă în istoria ţării, Ungheniul nu a constituit un subiect de interes sporit pentru cercetătorii trecutului. Implicit, o asemenea situaţie s-a răsfrânt asupra studierii vechimii şi originii numelui localităţii, iar atunci când a fost cazul, problema a fost abordată superficial, fapt ce mă face să cred că revenirea asupra investigării apariţiei şi originii acestui toponim nu este lipsită de interes, de vreme ce discuţii privind subiectul în cauză mai apar pe ici-colo.

O legendă populară culeasă de folclorişti prin părţile locului cu ceva timp în urmă, spune despre începutul localităţii că pământul pe care este situat astăzi oraşul Ungheni aparţinea cândva unui oarecare boier Vasile Lupu din satul Unţeşti. Acesta, cică, ar fi avut o fiică frumoasă care într-o zi a fost furată de turci. Îndată s-a organizat o goană şi pe locul unde a fost eliberată, boierul a pus să fie construit un han. În timpul săpării fundaţiei, s-au descoperit copite de oaie, numite “unghii”, de unde şi denumirea – “Hanul Unghiilor”. Cu timpul, locul a devenit sat, iar numele său s-a transformat în Ungheni (Gh. Copoţ, Ungheni, Chişinău, 1977, p.1; vezi şi E. Junghietu, A. Furtună, Folclor păstoresc, Chişinău, 1991, p. 323).

Deşi naraţiunea nu este lipsită de farmec, totuşi, trebuie să înţelegem că în cazul istoriei folclorul  trebuie examinat cu destulă circumspecţie şi că singura sursă care este în măsură să contribuie la cunoaşterea adevărului este documentul de epocă scris.

Am relatat cu alte ocazii că teritoriul oraşului actual a fost populat din timpuri străvechi. Prezenţa din abundenţă a apei, lunca Prutului cu păşuni întinse, câmpiile cu pământ fertil, vecinătatea imediată a codrilor, prezenţa unor importante căi de circulaţie, au făcut ca viaţa umană să existe aici cel puţin din epoca pietrei, mileniile VI-III î. Hr. Apoi, în epoca fierului, secolele XIV-XII î. Hr., omul a trăit aici intens, după care a urmat antichitatea târzie, secolele III-IV d. Hr, semnalată pe teritoriul Ungheniului prin valoroase descoperiri arheologice. Cu mici întreruperi, spaţiul respectiv apare bine populat la începutul medievalităţii moldoveneşti, astfel încât documentele vechi referitoare la habitatul regiunii relevă existenţa unui număr relativ numeros de sate.

Primele semne de locuire medievală în zonă apar odată cu atestarea documentară a Târgului Iaşi în lista rusă a oraşelor, întocmită între anii 1387-1392. Puţin mai târziu, un document datat cu 5 octombrie 1437, indică existenţa a cel puţin şase sate pentru vecinătatea de răsărit a Ungheniului: Bumbăta, Rădenii Vechi, Bălăneşti, Mileşti etc. Satul Bereşti pe Prut, astăzi parte componentă a oraşului Ungheni, apare menţionat în anul 1443. Mai jos, pe Prut, în vecinătatea imediată a Ungheniului, era vadul domnesc Ţuţora, menţionat documentar în 1448 şi care s-a dezvoltat ulterior într-o înfloritoare aşezare urbană medievală. Pe aici trecea Marele Drum Comercial Moldovenesc, premisă bună pentru consolidarea numerică a vieţii omului în regiune.

În fine, un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 14 octombrie 1490, consemnează pentru vecinătatea de nord a Ungheniului un grup de şapte sate, dintre care, cel puţin trei, s-au aflat chiar pe teritoriul oraşului actual: Deleşti, Găureni şi Cernăteşti, toate  existente încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, cu hotare vechi „pe unde au folosit de veac”, indiciu clar asupra originii lor străvechi.

Cel dintâi document care atestă existenţa propriu-zisă a Ungheniului datează din 20 august 1462, fiind emis de cancelaria lui Ştefan cel Mare.

Numele originar cu care apare înregistrat satul este Unghiul. Geografic, sursa îl situiază “mai jos de Fâlfoe pe Jijia..., cu două iezere care sunt între Prut şi între Jijia”. Din punct de vedere a realităţii geografice şi istorice actuale, actul generează o uşoară confuzie, deoarece localizarea aşezării se face pe partea dreaptă a Prutului, iar numele cu care aceasta apare menţionată, astăzi nu mai există, fapt din care rezultă problema identităţii Unghiului de la 1462 cu Ungheniul actual.

Istoricul Gh. Ghibănescu, cel dintâi care a publicat documentul respectiv în anul 1907, a localizat satul Unghiul în deplină cunoştinţă de cauză, cercetătorul informându-se, pe lângă manuscrisul proriu-zis, şi din mărturia vie a deţinătorului acestuia la momentul editării: Mihai Buznea, proprietarul Ungheniului la începutul secolului XX  (Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, vol. II, Iaşi, 1907,  p. 383).

De aceeaşi părere a fost şi istoricul Ioan Bogdan în 1913, când a publicat documentul lui Ştefan cel Mare în monumentala sa colecţie de acte medievale moldoveneşti (I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, 1457-1492, Bucureşti, 1913,  p. 53).

Mihai Costăchescu, erudit paleograf şi neobosit editor de hrisoave vechi, pleda, în 1931, pentru aceeaşi identitate geografică şi toponimică a Ungheniului cu Unghiul din anul 1462.

La rândul său, cercetătoarea Letiţia Lăzărescu, în unul dintre primele studii consacrate populării judeţului Iaşi în epoca medievală (elaborat în anul 1948), identifică Unghiul din documentul de la 1462 cu „Unghenii actuali de pe ambele maluri ale Prutului”.

O părere similară a exprimat şi geograful ieşean A. Obreja, arătând că aşezarea este veche, fiind atestată documentar în anul 1462 cu numele de Unghiul, originea căruia se află în configuraţia geografică a locului – un grind longitudinal din dreapta râului Prut.

În linii mari, cei mai mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat asupra  problemei în cauză au păreri similare. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, au existat şi opinii diferite. Una dintre ele este părerea filologului chişinăuian A. Eremia. Distinsul savant are dreptate afirmând că toponimul Ungheni se trage din Unghiul la Prut şi că acesta este de sorginte geografică. Fiind tributar însă realităţilor politice existente la vremea scrierii studiului său, A. Eremia a trecut cu vederea uricul lui Ştefan cel Mare de la 1462, considerând că prima menţiune documentară a Ungheniului basarabean se află într-un act din anul 1587.

Aceeaşi greşeală este comisă de cercetătorii D. Haidarlî şi Vl. Nicu. Ultimul în genere susţine că numele Ungheniului actual nu are nimic comun cu Unghiul din anul 1462 şi că la originea apariţiei acestuia s-a aflat vechea localitate Ţuţora, motiv pentru care dă cu totul greşit anul primei menţiuni documentare a celei dintâi - 1454.

În fine, în acelaşi context discutabil privind identitatea Unghiului de la 1462 cu Unghenii actuali, se situează şi versiunea, pe cât de interesantă pe atât de fantezistă, enunţată de cercetătorul Z. Arbore la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Într-un amplu studiu consacrat originii Bugeacului (partea de sud a Moldovei dintre Prut şi Nistru), savantul afirmă că tătarii când au venit în partea de jos a Basarabiei au numit-o Bugeac, ceea ce în toate dialectele turceşti înseamnă Unghi. „Dar de ce Unghi şi ce împrejurare geografică impunătoare a trebuit să întâmpine tătarii după trecerea Nistrului la intrarea în Basarabia, ca să numească astfel regiunea în cauză”, se întreabă Z. Arbore şi el însuşi răspunde: „Cheile Bâcului - un lanţ de înălţimi care taie Moldova dintre Prut şi Nistru în două de la est la vest. Acesta prezintă o fortificaţie care merge pe linia râului Bâc, trece prin muntele Măgura şi sfârşeşte în râul Prut, la Ungheni (nume ce derivă din cuvântul moldovenesc unghiu), formând un unghi perfect ce desparte Basarabia de nord de cea sudică. Înălţimile respective nu sunt o creaţie naturală, ci un zid construit de către bastarni prin secolul al IV-lea d. Hr., pentru a se apăra de năvălirea hunilor. Configuraţia acestui unghi, neapărat a fost observată de toate popoarele slave imediat ce treceau Nistrul şi se aşezau în Bugeac, numindu-l paleo-slavic Onglou sau Ounglos, adică Ugol, care în română înseamnă Unghiu, întocmai ca numele posterior tătăresc Bugeac”.

Astfel, după Z. Arbore, originea toponimului Ungheni se află în configuraţia geografică a terenului generată  de confluienţa râului Prut cu presupusul zid bastarn din secolul al IV-lea, zis Cheile Bâcului. Altfel spus, sârguinciosul savant datorează apariţia localităţii şi a numelui său unor împrejurări geografice şi istorice străine, exagerate şi neadecvate constituirii Unghiului la Prut.

Prin urmare, majoritatea cercetătorilor care au studiat documentul de la 20 august 1462, nu au nici un dubiu că “Unghiul mai jos de Fâlfoe pe Jijia” se află la originea actualelor aşezări dublete pe Prut: Ungheni sat (România) şi Ungheni oraş (Republica Moldova). Însăşi prezenţa configuraţiei geografice a terenului care a generat numele satului, unghiul perfect, format aici prin cotirea bruscă a râului, constituie o dovadă sigură în favoarea unei asemenea aserţiuni. Lucrurile sunt limpezite şi de o însemnare din secolul al XVIII-lea ce se conţine pe verso originalului amintit, urmată de altele două din secolul al XIX-lea, care arată că Unghiul din 20 august 1462 este „satul Unghenii pe Prut”.

Analizând structura toponimică a locurilor şi localităţilor atestate documentar în secolele XIV-XV, am constatat că numele Unghiul nu a fost o prezenţă singulară în contextul toponimic al acelei epoci. În genere, numele geografice erau frecvente şi tradiţionale în Moldova istorică, astfel fiind botezate locuri şi sate situate chiar în apropierea Ungheniului.

Un sat cu numele Unghiu, bunăoară, era amintit în anul 1398 pe râul Somuz, jud. Neamţ. Altul exista la 1404 în ţinutul Suceava. Un loc „Unghiul strâmt pe Prut” era atestat de un hrisov datat cu anul 1429 şi se pare că era pe la Frăsineşti. Şi în apropierea satului Bumbăta exista un „Unghi”, în 1446. Nişte sate ale mănăstirii Pobrata se învecinau, în 1500, cu „Unghiul bălţii pe Prut”, iar în 1612 era atestat satul „Unghiu”  prin părţile Huşilor.

Se poate presupune, astfel, că toponimele geografice sunt cele mai vechi, rădăcinile lor  coborând până în societatea gentilică. Acestea au apărut atunci când capii de ginţi nu se impuseseră încă în rândul semenilor, încât numele lor să fie atribuite aşezărilor nou-întemeiate. De aceea, atunci când obştea teritorială s-a divizat pe sate, soluţia la care s-a recurs a fost una firească: noua aşezare a fost numită după una dintre cele mai pronunţate caracteristici geografice a locului. Este evident că pentru Unghiul de la 1462 o asemenea caracteristică a fost cotirea bruscă a Prutului.

Desigur, dacă e să ţinem cont că în dreptul Ungheniului actual râul formează cel puţin două coturi pe ambele părţi, am putea crede că apariţia localităţii ar fi fost posibilă pe oricare dintre maluri. Actul de la 1462 însă, cu toate micile sale neclarităţi, arată că aşezarea şi-a avut începutul pe partea  de vest a bătrânului fluviu.

Cum s-a ajuns ca aceasta să se extindă pe malul de răsărit?

Potrivit opiniei istoricilor ieşeni C. Istrati şi A. Macovei, evoluţia respectivă a fost cauzată de oscilarea albiei Prutului. Aceştia susţin că: „Până a-şi stabili albia actuală,  Prutul şi-a schimbat cursul de mai multe ori, pendulând când spre vest, când spre est (mărturii stau urmele unor meandre ale vechilor albii, înşirate pe tot cuprinsul şesului, numite în popor Pruteţe)”. Aceştia mai presupun că: „În timpuri mai vechi, albia Prutului a curs, pe porţiuni anumite, chiar prin râul Jijia, lucru care a coincis întocmai cu formarea moşiei satului. Ca dovadă poate fi cercetarea atentă a hotarnicelor moşiei, din care se vede că hotarele vechii localităţi începeau din râul Jijia, înaintând spre răsărit”. După o perioadă de anumită stabilitate însă, cursul Prutului a deviat spre est, stabilindu-se pe actuala albie, astfel tăind moşia Ungheniului în două, lucru care nu a afectat sub nici o formă unitatea şi existenţa satului până în anul 1812, când Moldova a fost ruptă în două de Imperiul Rus.

Deşi interesantă şi, până într-un anumit punct logică, credibilitatea ipotezei în cauză este diminuată de faptul că autorii săi nu argumentează în nici un fel desfăşurarea sa temporală. Apoi, dacă lucrurile ar fi stat aşa, cu siguranţă ar fi necesară identificarea unei alte împrejurări geografice decât cea actuală, care a dat numele localităţii, iar extinderea hotarului acesteia ar trebui s-o  punem doar pe seama unor cataclisme naturale.

Fără îndoială, numeroasele meandre aflate astăzi în lunca Prutului, au putut constitui în trecut albia sa. Avem dubii însă în privinţa curgerii râului prin cursul actual al afluentului Jijia, fapt care nu se confirmă nici documentar şi nici geografic. Tocmai de aceea, afirmaţiile celor doi istorici ieşeni, după cum ei însuşi afirmă, nu rămân decât presupuneri.

Analizând atent documentele vechi şi coroborându-le cu geografia  locului, suntem în măsură să susţinem că procesul extinderii localităţii pe ambele maluri ale Prutului, aşa cum o aflăm în epoca medievală târzie, a decurs din cauze sociale şi economice.

Fapt e că pe parcursul secolelor XV-XVI în Moldova a crescut simţitor numărul natural al populaţiei. În consecinţă, pentru o serie de aşezări străvechi a devenit complicat să asigure locuitorilor săi un trai decent în perimetrul hotarelor iniţiale. De aceea, a apărut necesitatea firească de extindere a acestor limite. Ca urmare, o parte din locuitorii satului-mamă s-au aşezat pe pământurile libere din vecinătate. Procesul în cauză, numit al „roirii”, a afectat şi satul Unghiul, rezultatul fiind extinderea hotarului său pe partea stângă a Prutului, râul neconstituind un obstacol natural întru menţinerea unităţii teritoriale şi toponimice a localităţii.

Cercetarea surselor de care dispunem ne face să încadrăm în timp cu destulă exactitate această evoluţie teritorială: mijlocul secolului XV, sfârşitul secolului XVI, încheierea acesteia fiind semnalată prin cea de a doua menţiune documentară: un act din anul 1587, în care se vorbeşte deja despre „satul Unghiul cu merii şi pomăt peste Prut” (documentul fiind scris la Iaşi).

De asemenea,  considerăm că de procesul lărgirii teritoriului şi, în mod firesc de evoluţia graiului, este legată şi transformarea numelui originar al localităţii, căci documentul de la 1587 este ultimul în care satul mai apare menţionat cu numele Unghiul. Treptat, locuitorii săi, dar şi vecinii, au adăugat apelativului unghi sufixul –eni, ultimul având funcţia de formare deplină a toponimului în evoluţie şi a indica apartenenţa locală a trăitorilor săi: - Ungheni de la Unghi, precum Văleni de la Vale, Munteni de la Munte, Câmpeni de la Câmp etc.

Spre deosebire de evoluţia teritorială, cea a numelui a durat o perioadă mai îndelungată. Sfârşitul acesteia s-a produs către mijlocul veacului al XVII-lea şi este semnalată într-un document din 8 martie 1643, în care pentru prima oară localitatea apare menţionată cu numele actual Ungheni. Două decenii mai târziu însă, în anul 1666, un act de judecată de la domnitorul Vasile Lupul vine să limpezească lucrurile în privinţa identităţii şi evoluţiei toponimice a aşezării, căci vorbind despre  pădurea “satului Ungheni”, documentul o numeşte pădurea “din Unghiu”, fapt ce relevă că umbra vechiului nume al aşezării mai dăinuia în graiul sătenilor pe la mijlocul veacului al XVII–lea, acestfel numindu-se un teritoriu mai restrâns din perimetrul localităţii.

Rezumând cele spuse mai sus, putem afirma cu destulă certitudine că, potrivit surselor  documentare medievale scrise, toponimul Ungheni face parte din pleiada numelor străvechi de locuri şi aşezări umane româneşti, fiind unul răspândit - în forma sa primară „Unghiul” - la începutul feudalităţii moldoveneşti. Acesta este de sorginte geografică şi provine de la aspectul terenului pe care s-a format iniţial localitatea: „Unghiul la Prut”. De-a lungul timpului – secolele XVI – XVII – toponimul a evoluat lingvistic, lucru care s-a  datorat unor cauze sociale obiective: creşterea numărului locuitorilor şi extinderea localităţii pe ambele maluri ale Prutului, dar şi schimbările survenite în graiul localnicilor.

Sursa: http://unghiul.info/social/2126-vechimea-i-originea-numelui-ungheni-in-lumina-documentelor-scrise

Sursa imaginilor: www.diez.md, www.turism.ungheni.md