.jpg)
E posibil și așa ceva: să pleci și, totodată, să rămîi. Ca să rămîi, nu întotdeauna este nevoia de prezența fizică. Acest lucru l-a demonstrat și compatriotul nostru Dumitru Verdianu, care, de la 1976 încoace, e plecat din Moldova - mai întîi pentru a face studii, iar apoi și pentru a cunoaște lumea, pentru a-și găsi locul sub soare, dar care mereu se întoarce acolo de udne a plecat - și fizic, și sufletește, poate chiar mai des decît, să zicem, vine la baștina sa un chișinăuian născut în nordul țării.
În general, existenţa lui spaţială ţine de mai multe locuri din lume,
unde călătoreşte sau unde lucrează, principalele fiind Ungheni, Chişinău, Sankt
Petersburg, Viena. Oberthern. Ultimul e o localitate la 55 de kilometri de
capitala Austriei, unde s-a mutat de o vreme cu familia, vânzând casa din
Viena, şi asta din dorinţa lui dintotdeauna de a trăi în mijlocul unui peisaj
rural, în care să găsească ceva asemănător cu cel de la baştină. Şi anume
acolo, la Oberthern, a găsit un landşaft aproape ca la noi, cu vii şi grădini,
ba chiar şi copaci de nuci, aşa încât priveliştile dimprejur îi potolesc întru
câtva dorul de Moldova .
Când se întâmplă să-1 năpădească peste măsură de tare, le lasă pe toate şi vine
acasă. Iar de Crăciun – neapărat, an de an ca să fie împreună cu rudele sale în
acea repetabilă atmosferă de familie din timpul sărbătorilor de iarnă, ca să-şi
mângâie sufletul şi auzul cu incomparabila frumuseţe a colindelor noastre. La
taberele de sculptură organizate periodic la Ungheni de Uniunea Artiştilor
Plastici din Moldova
de asemenea vine ca la o sărbătoare de suflet. Este fericit să lucreze, alături
de colegii de breaslă, în localitatea unde a văzut lumina zilei şi să-i lase în
dar sculpturi ce împodobesc şi înnobilează peisajul ei urbanistic. Până acum,
i-a lăsat Străbunii, Familia, Întoarcerea fiului risipitor, Echilibru, Yin şi Yang. Apropo, Echilibru a fost solicitată şi de un
muzeu din vechiul oraş rus Kolomna, Muzeul de Artă Modernă, şi Dumitru Verdianu
a făcut pentru acesta o replică, ea fiind amplasată chiar în faţa edificiului
respectivei instituţii.
Deţine statutul artistic de membru al uniunilor artiştilor plastici din
Republica Moldova .
Federaţia Rusă , Austria ,
precum şi pe cel de membru al Asociaţiei Internaţionale de Artă UNESCO cu
sediul la Paris .
Profesează sculptura, dar şi grafica, şi pictura.
Integrarea lui în civilizaţia europeană a început cu mult înainte de a
noastră, după căsătoria cu o tânără din Austria, care i-a oferit cu
generozitate inima, casa şi patria sa, iar odată cu asta. şi posibilitatea de a
se încadra într-un context cultural diferit de cel de la Sankt Petersburg, unde
s-au cunoscut, şi, bineînţeles, diferit şi de cel din Moldova. Dar la Viena a
mers, cum se spune pe la noi, nu cu mâinile goale, ci cu studii temeinice în
artă făcute acasă, apoi la Institutul de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din
Leningrad (aşa se numea Sankt Petersburgul în anii studenţiei lui), în plus, şi
cu o anumită faimă în domeniu. Fiindcă a fost posibil să rămână după studii în
Rusia, destinul s-a arătat darnic cu el şi a făcut să aibă un atelier la
Kolomeaghi, o suburbie a oraşului, aşa încât, până la plecarea în Europa, anume
acolo şi-a dibuit începuturile chipului său profesional, etalându-1 cu succes
la mai multe expoziţii, în curtea atelierului avea ceva asemănător cu o
expoziţie permanentă. Despre acea perioadă Mihai Ţăruş, pictor din Moldova , al cărui destin de creaţie de asemenea
e legat de oraşul de pe Neva , îşi aminteşte
astfel: „Atelierul era situat la parterul unei vile vechi, înconjurată de o
curte mare. Lucrările lui Dumitru amplasate în acea curte şi cele din atelier
formau în ansamblu o grădină de sculpturi cioplite în piatră albă, neagră,
roşie, gri”.
.jpg)
Printre acele lucrări i-a venit rândul să-şi ocupe locul şi o sculptură
nu din piatră, ci din marmură polizată – Bobocul. A plasat-o chiar la intrarea
în atelier. După care anume ea a devenit principalul punct de atracţie al
acelei expoziţii în aer liber, dar şi al tuturor expoziţiilor de grup sau
personale pe care urma să le aibă de atunci încoace Dumitru Verdianu. Acest pui
de pasăre, mai bine zis configuraţia lui, pur şi simplu vrăjeşte. Abia nu
demult apărut pe lume, puiul şi-a aţintit ochii spre cer, acolo unde se poate
împlini menirea unei păsări de a cunoaşte lumea zburând... Privindu-1, rămâi
fascinat de nepotolita sete de viaţă a acestei făpturi firave. Şi, bineînţeles,
dacă eşti dintre acei care cunosc întru câtva creaţia lui Brâncuşi, involuntar,
desluşeşti afinităţi cu marele sculptor în Boboc, dar şi în alte lucrări, îndeosebi
în păsările pe care le-a sculptat după aceea Dumitru Verdianu – păsări gata
să-şi ia zborul, odihnindu-se după zbor sau ciugulindu-şi hrana şi pe care,
pentru că-i sunt dragi, le prezintă pe rând la fiecare expoziţie. E un lucru de
înţeles: niciun artist din arealul nostru, şi nu numai al nostru, nu a putut
ocoli influenţa acestui geniu. Pentru mulţi, cunoaşterea lui Brâncuşi a fost ca
o şcolire la o academie de artă modernă, dar şi ca un imbold de a cuteza să-şi
găsească propria lor potecă în lumea artei...
Pe poteca sa, Dumitru Verdianu şi-a început mersul cu tot ce luase de
acasă din tradiţie, din elementele arhitecturii populare în piatră, din
întreaga cultură ţărănească de la noi, pe parcurs adunând tot ce e nou în
domeniu şi apoi frământând plămada unei lumi din argilă, piatră, ghips, lemn,
bronz, marmură, granit, în care a materializat ceea ce vedeau şi simţeau ochii
fiinţei lui în lumea noastră, a oamenilor, cei de acum şi cei de altădată. În
1988, bunăoară, ciopleşte Străbunii,
o sculptură aidoma unei pagini din istoria neamului, în care, cu uşurinţă şi
nostalgie, putem citi cât de cuminţi, harnici, răbdători, buni şi, în felul
lor, fericiţi ne-au fost strămoşii, chiar cu puţina ştiinţă de carte şi la fel
de puţina avuţie pe care le-a fost dat să le aibă la vremea lor. Printre aceşti
străbuni, Dumitru Verdianu i-a mai găsit după aceea pe Ştefan cel Mare,
domnitorul care ne-a învăţat ce e demnitatea şi bărbăţia; pe Pustnicul, care s-a
autocondamnat la asceză pentru a ne păstra întreagă credinţa strămoşească; pe
Eminescu şi pe Creangă, care ne-au ajutat să percepem toată frumuseţea
graiului; pe Barbu Lăutarii, care ne-a arătat cum poate cânta sufletul
omului... De aici, a pornit mai departe - la alţii şi la altceva, prin care să
se contureze pe sine în calitate de artist plastic în amalgamul de noi curente,
stiluri, experimente intervenite la sfârşit de mileniu şi la începutul secolului
XXI, acestea profilând o tendinţă generală de preschimbare. în contextul dat,
Crucea mea (1992) poate fi considerată, după mine, vestitoarea unui Dumitru
Verdianu îndepărtându-se de şcoala academică pe care a făcut-o în sculptură,
hotărât să răspundă provocărilor timpului său cu tot de ce este capabil. O
explicaţie vine chiar de la dumnealui: „Dacă eşti, să spunem aşa, bolnav de
artă, e ca şi o cruce a ta... Şi o duci indiferent de ceea ce îţi dă în aspect
material. Contează mesajul, măsura în care izbuteşti să-l transpui în ceea ce
faci... Aşa a fost şi este generaţia mea. Despre generaţia de astăzi... nu pot
spune...”
Viaţa, de fapt, e una şi aceeaşi de la începutul lumii şi până astăzi,
chiar şi indiferent de progresul tehnic ce vine peste om. odată cu trecerea
anilor schimbând multe în modul lui de trai. dar nu şi în reperele morale pe
care i se sprijină – sau ar trebui să i se sprijine! – viaţa. Pe parcursul
timpului. Dumitru Verdianu a fost si rămâne în aria care se numeşte omul şi
rosturile lui existenţiale, însă în ultimele două decenii a prefigurat-o până
la formula de semnificaţie şi simbol. E adevărat că acest mod de abordare nu
întotdeauna este pe înţelesul tuturor. Or, aşa a fost întotdeauna când în artă
a apărut ceva deosebit de ceea ce a existat până ieri-alaltăieri. în creaţia
sa, un artist se bazează pe faptul că omul are nu numai ochi, ci şi gândire, şi
imaginaţie, aşa încât dispune, să zicem aşa, de instrumentele necesare pentru a
descifra şi a percepe şi simboluri, şi semnificaţii. În lucrările sale,
artistul orientează ochii, gândirea şi imaginaţia omului într-o anumită
direcţie, iar parcursul îl lasă pe seama consumatorului de artă. Deci succesul
parcursului ţine de măsura în care fiinţa omului este pregătită spiritual
pentru a desluşi mesajul lucrării.
În fond, ceea ce vine să ne aducă Dumitru Verdianu în faţa ochilor şi a
imaginaţiei nu este ceva nou, sau întru totul nou. Sunt noţiuni şi esenţe
valabile pentru omenire din Antichitate şi până acum: el şi ea, dragoste şi
ură, bine şi rău, echilibru şi dezechilibru, părinţi şi copii, invidie şi
trădare... Atâta doar că deseori le trece prin sita exigenţei preceptelor
biblice şi, bineînţeles, întotdeauna şi întâi de toate, prin propria viziune artistică,
cu timpul ea înclinând din ce în ce mai pronunţat spre postmodernism. Această linie
spre schimbarea la faţă a artistului, s-o numim așa, o putem urmări în mod
ilustrativ prin exemplu a două lucrări create la o distanță de peste un deceniu,
și anume Familie (2000) și Tata și doi fii (2014). Spre deosebire de prima
lucrare, a doua solicită o participare mult mai activă a tuturor resurselor
noastre interioare, astfel, după cum am zis și mai sus, ne va fi greu să intuim
misiunea bărbatului lăsat pe pămînt: cea de a fi, alături de femeie și împreună
cu ea, cap de familie, tată și continuator al neamului omenesc. Sculptura reprezintă
o configurație din marmură și lemn, din trei elemente cu înălțime diferită,
fiecare din ele conturînd ceva mai degrabă asemănător cu o cruce decît cu o
siluetă de bărbat. Dar, prin denumirealucrării, este proiectată direcţia de
percepere a mesajului, astfel încât, oprin- du-ne în faţa sculpturii nu doar
pentru câteva clipe, citirea mesajului ar putea să ne reuşească. Tata e la
mijloc, întruchipând o coloană pe care fiii – unul de o parte şi altul de
cealaltă – se pot sprijini oricând au nevoie. Tata şi doi fii (apropo, autorul
sculpturii e tată a doi fii!) mai posedă conotaţia verticalităţii familiei, dar
şi a verticalităţii umane în general, valori morale pe care umanitatea, pentru
a supravieţui în timp, este obligată să le păstreze ca pe ochii din cap. în
definitiv, aceasta şi este principala menire a creaţiei unui artist: să-1 rupă
pe om din mediocritatea cotidianului pentru a-1 ajuta să se apropie cu sufletul
de valorile ce-1 pot înălţa şi face cu adevărat fericit.
La ceea ce a numit Omagiu marnei Aniuta nu s-a putut să nu ajungă, mai
devreme sau mai târziu, ca la ceva programat genetic în fiinţa lui, ceva ce
aştepta un moment prielnic să-i dea de ştire de existenţa sa. În timpul aflării
sale în una din taberele de sculptură de la Ungheni, s-a întâmplat să-i rămână
o bucată bună de piatră de la o sculptură mai mare şi în acel „rest" a
întrezărit contururile mesei – acea tradiţională masă rotundă cu picioare
scurte, altădată prezentă în casa fiecărui ţăran moldovean, la care familia îşi
mânca pâinea sa de toate zilele. A cioplit masa, apoi. pe ea, dintr-o bucată de
lemn, a aşezat tocătorul pe care gospodina răsturna mămăliga, iar pe tocător –
mămăliguţa, din bronz polizat auriu. De când a definitivat lucrarea, o prezintă
pretutindeni. Reacţia spectatorilor este diferită în diferite ţări, nicăieri
însă publicul nu rămâne indiferent. Mulţi intuiesc că este vorba despre ceva
special şi, dacă autorul e prezent în sală, încearcă să le explice mesajul
simbolic al lucrării. La o expoziţie de la Bruxelles, în clipele când în jurul
lucrării s-a adunat mai multă lume, la un moment dat a avut senzaţia că cei
adunaţi au încins o horă... Timp de câteva clipe, ca si cum s-a simtit acasă, în
Moldova .
Toamna asta a fost cu adevărat acasă – mai întâi la Chişinău, apoi la
Ungheni – cu o expoziţie personală prilejuită de împlinirea a şase decenii de
viaţă, la această vârstă, ca şi totdeauna până acum, plin de dragoste faţă de
baştină şi, bineînţeles, de forţe creatoare. Ne-am bucurat din tot sufletul noi
de el şi el de noi, indiferent de faptul că ne vedem mai rar decât şi-ar dori
şi ne-am dori. Pentru că, în ultimă instanţă, deşia plecat, tot al nostru a
rămas să fie, cu tot ceea ce a făcut şi ceea ce va mai reuşi să facă de acum
înainte...
Sursa: RUSU-HARABA, Anastasia. Unul care e tot al nostru. În : Punkt, noiem.-dec., 2014, pp. 18-25.
