Alexandru Plăcintă. Muzele, lei și iepurii…

Recomand spre lectură un interviu cu caricaturistul Alexandru Plăcintă, originar din raionul Ungheni.

 Într-o dimineață care, de altminteri, nu prevestea nimic ieșit din tipare, s-a așezat în fața oglinzii. Și-a studiat cu atenție pro(eminența) nazală, a trecut printr-o vivisecție critică ochii, poi a tras o privire de negustor de artă peste frunte. Nu a fost nici pe departe un impuls narcisiac, ba dimpotrivă, simțea că-l umflă un rîs ho-ho-me(t)ric. A trebuit, însă, să sară peste acest al n-lea val de veselie indusă, pentru că în toate cele patru cardinale ale camerei de cămin, colegii săi de la design visau cu ochii închiși muze cu brațele deschise. Anume în aceste condiții semiobscure a avut loc „atentatul” la fizionomia sa. O linie, două, trei… ceea ce a ieșit a fost prima caricatură și, cum s-a adeverit, întîiul și neprețuitul test de toleranță la autoironie. A mers, pentru că prea-adormiții, după ce și-au abandonat muzeele, s-au ținut de burtă cînd l-au văzut pe colegul lor cu nasul cît cartoful și artistico-legumicolă, caricatura a devenit pentru Alexandru Plăcintă nu numai o sursă de inspirație, dar și una de venit.

Nu mă văd în scenarii boeme, unde artistul este cel care-şi pune sufletul pe tavă, dar, umblă cu stomacul, lipit...

Îmbrăcat la patru ace, asortat după toate regulile secţiunii de aur, ai mai degrabă figura unui manager de generaţie nouă, cu program de la nouă la şase şi cu ideea fixă de a face bani, cât mai mulţi bani…

Nu văd nimic rău în asta. Arta tre­buie să atragă banii, că nu degeaba are magnetism. La noi, din păcate, majoritatea artiştilor nu reuşesc să găsească acel mijloc de aur, care le-ar oferi nu numai satisfacţie de la ceea ce fac, dar şi leuţi la chimir, cel puţin pentru a-şi permite o viaţă decentă. Nu cred că aş accepta vreun rol, chiar şi secundar, în scenarii boeme, unde artistul este cel care-şi pune sufletul pe tavă, dar este permanent cu buzunarele goale şi stomacul lipit. E chiar timpul să ieşim din acest labirint, căci riscăm să fim păpaţi, cu tot cu ambiţiile învechite. Un artist cu scaun la cap trebuie să ştie să se adapteze, să-şi planifice cariera. în cazul meu, caricatura este un fel de „linie de creditare” permanentă, care-mi ofe­ră oportunitatea de a mă „alinta” şi cu alt gen de artă, poate nu atât de solicitată de public Trebuie să fac bani ca să pot rezista, ca să fiu eu mulţumit, iar nevasta mea – veselă, în caz contrar, mai bine îmi deschid un chioşc cu chipsuri şi bomboane!

Pragmatismul tău nu riscă să ia, necon­trolat, forma lingurii de dohot, care, lucru demonstrat, strică toată „creaţia şi opera”?

Nu exclud nefericita şi presupusa turnură, dar mai frustrat m-aş simţi în situaţia în care nu aş avea surse de existenţă. Ca şi alţi moldoveni, am făcut muncă de jos, ani la rând, prin Europa. Ceea ce se observă cu ochiul neînarmat acolo este faptul că arta, deşi mult mai inferioa­ră decât la noi, aduce bani mai frumoşi. Nu am putut nici departe de casă să abandonez pensula, dar a fost o activitate nesistematizată, de ocazie, un fel de „calîm” sau „haltură”, cum se spune pe la noi. După ce am făcut cunoştinţă cu un scriitor italian şi mi-a propus să fac o expoziţie de grafică, parcă mă pălea dorul să-mi încep o carieră în Italia. Însă am renunţat la idee. Îmi amintesc de prima lui reacţie la lucrările mele! Era uluit, trăsnit şi electrocutat, în acelaşi timp. S-a uitat la mine ca la un extraterestru, nu-i venea să creadă că stranierii ăştia ştiu şi altceva decât să le strân­gă baliga. Probabil, se gândesc că mai facem case din stuf şi acasă ne punem câte o frunză de brusture la punctul G. După marea lui desco­perire şi imensa mea obidă pentru patrie, i-am făcut o copertă de carte, portrete pentru toate neamurile lui... Dar ceva nu a mers, ceva din interior.

Nu ai mai vrut să rămâi sau nu ai fost poftit să rămâi?

Când am adunat o anumită sumă de bani, valea! Am decis că e vre­mea să fiu propriul meu şef. Mai apoi, am înţeles cât de grea este trecerea de la postura de simplu executor, dar eram deja ACASĂ. Sigur, mi-a trebuit ceva timp să mă regrupez, să decid ce fac cu viaţa mea. Dar ştiam că nu-mi doresc să stau ca un iepure speriat, tupilat în tufari, în aşteptarea marelui moment. Mi l-am „desenat” singur şi am mers consecvent către el. Chiar dacă în toată seara mă culc pe la ora 2 -3 şi mă trezesc pe la 6-7 dimineaţa, nu aş schimba nimic. Sunt liber, doamnă, vorba poetului.

Şi cum a fost „decolarea”?

Cu hopuri şi, uneori, criză de oxigen, dar cu un loc cu perspectivă bună lângă geam. Am din acea

perioadă vreo 80 de lucrări, pe care nu le voi vinde niciodată. Sunt primele studii, un fel de start up al afacerii mele. Dar începutul... a fost mai puţin tradiţional. Am plasat pe facebook un anunţ, straniu la prima vedere: oameni buni şi femei frumoase, fac caricaturi gratis! Nu m-am aşteptat la o aşa avalanşă de cereri! Zeci, sute... în câteva zile eram la pământ, cu ochii bulbucaţi de nesomn, pentru că desenam şi zi, şi noapte. Vorba ceea – cererea a depăşit oferta! Aşa că, a trebuit să capitulez şi să mă gândesc bine cum procedez mai departe. După lungi şi chinuitoare meditaţii, a venit şi ideea salvatoare – am organizat un concurs. Astfel, am putut şi eu să-mi trag puţin sufletul. Experiența facebook m-a ajutat să cunosc multă lume bună, dar şi să-mi demonstrez „muşchii” mei artistici. Acum sunt plătit pentru caricaturi, dar îmi place să le fac şi cadou.

Ghimpu s-a vândut cu 1400 de lei, Vladimir Voronin cu... 50 de bani...

Inclusiv funcţionarilor de rang înalt...

De ce nu? O caricatură a unei persoane publice e un test excelent pentru mine. Deoarece sunt figuri cunoscute de toată lumea, ard de curiozitate să văd reacţia publicu­lui la ele. Atunci când am aflat că premierul Vlad Filat urmează să vină în vizită la Ungheni, m-am gândit să-l surprind cu o carica­tură. Era complicat să te apropii. Discutam cu oamenii din pază şi aceştia îmi spuneau că nici nu vor să presupună cum va reacţiona prim-ministrul, deoarece nu a mai primit aşa ceva vreodată. Am fost, însă, surprins de reacţia sa. A râs cu poftă. Consilierul său, Eugen Sturza, mi-a spus că lucrarea a fost pusă pe perete în casa premierului

După mine, este mult mai complicat sa te afirmi într-o ordine democratică. Caricaturiştii nu mai ajung în puşcărie, ci sunt prieteni la cataramă cu nomenclaturiştii?

Aveţi dreptate, nu avem dictatură şi suntem liberi să transpunem pe hârtie tot ceea ce simţim şi ne vine în cap. Chiar dacă timpurile s-au schimbat, un lucru a rămas valabil – caricaturile nu trebuie să fie răutăcioase, ele trebuie să emane bunătate. Dacă pornim de la acest principiu, orice hipertrofiere a realităţii nu doare atunci când... muşcă.

… în schimb, linge?

Am o rubrică permanentă în ziarul local, unde plasez caricaturi sociale. Iarăşi, nu cred că ceea ce repre­zinţi acolo trebuie să-i deruteze, să-i înfurie şi mai mult pe oameni. Dimpotrivă, ideea trebuie să-i facă să zâmbească, să le pună mintea în mişcare. Nimeni nu-mi ordonă: fă-1 pe acela cu corniţe de diavol, iar pe celălalt – cu aripi de înger. Eu îmi aleg singur şi nesilit de nimeni tema, dar şi maniera în care o prezint publicului. Chiar dacă ofer politicienilor un cadou, nu sunt gesturi regizate. Este un imbold să experimentez cu un material nou. Iar reacţia publicului este uneori atât de neaşteptată şi furtunoasă! în cadrul unei sărbători în Ungheni, am organizat o licitaţie, pentru a aduna bani pentru copiii din familii defavorizate. Nu am expus lucrările originale, ci doar fotocopii de pe ele. Am rămas aproape şocat de intere­sul pe care 1-a stârnit evenimentul, şi asta datorită personajelor politice! Până la urmă, o simplă coală de hârtie A4 s-a vândut cu 1400 de lei. Este vorba de caricatura lui Mihai Ghimpu. Nu ştiu cum să-mi explic această „predilecţie liberală”, dar în cazul lui Vladimir Voronin a trebuit să începem licitaţia de la 10 lei şi să o coborâm, de nevoie, la... 50 de bani. Poate l-o fi cumpărat vreun comunist din Consiliul raional Ungheni!

Moldovenii sunt mai inhibaţi, umflaţi în pene şi au o idee deformată despre imaginea lor...

Dacă ţi-ar propune vreun partid să participi şi în campanii electorale, ar conta „principi­ile şi valorile” pe care le promovează?

Şi da, şi nu. Ca şi în cea mai veche profesie – aici iubire nu-i, e pur şi simplu job. Simpatiile sau antipati­ile mele rămân pe planul al doilea, atunci când am anumite obligaţii contractuale sau chiar verbale, încerc să mă detaşez şi să-mi fac meseria profesionist, la un nivel bun. Aşa, ca să nu roşesc şi să am senzaţia clară că mi-am meritat banii.

Când e vorba de feţele oamenilor simpli, aici e afacere sută la sută?

Nu neapărat. Din cele 5-6 caricaturi pe care le fac zilnic, 2 le dăruiesc. Totuşi, în jurul acestui gen de artă vreau să clădesc un business. Şi nu stau cu mâinile în sân. Am cumpărat domeniul caricatura.md şi acum oricine poate solicita o caricatură online – de la cea mai simplă şi, respectiv, mai ieftină, până la variante vip, în ulei şi rame sofisticate. M-am mirat foarte tare atunci când am aflat că domenul era liber. Sper să aibă priză şi să iasă bani buni.

Clienţii iți trimit şi fotografii fotoshopate? 

Sigur. Le depistez într-o clipită. Acolo numai ochii există, restul e natură moartă. De pe fotografie e mai complicat, dar atunci când o caricatură trebuie să fie o surpriză - mă conformez, dar cer cât mai multe imagini cu aşa-zisul prota­gonist.

Cu ajutorul internetului poți face artă şi business dintr-o căpiţă de fân...

Moldovenilor le place să fie ridiculizaţi?

Moldovenii sunt mai inhibaţi, umflaţi în pene şi au o idee deformată despre imaginea lor. Europenii, dimpotrivă, caută cu lumânarea momentele vesele, motivele de autoironie. O doamnă masivă, dacă o faci mai mare, se prăpădeşte de râs. La noi, doamne fereşte, dacă o redai pe o fată cu un gram mai grăsuţă sau îi lungeşti nasul cu un centimetru e jale şi lacrimi – eh, nici nu seamănă cu mine. Dar vin prietenii ei şi o recunosc, şi râd.

Am înţeles că şi mama primarului de Ungheni a tras un bocet, după ce a văzut caricatura băiatului său în ziar...

Da, e adevărat. Plângea şi spunea – aista nu-i feciorul meu, uite ce bolfos l-a făcut... S-a mai liniştit după ce primarul i-a explicat că e vorba de o simplă caricatură, dar a rămas cu părerea ei – Alexandru e mult mai frumos în realitate!

Cât de uşor sau greu este să răzbaţi din provincie, să te faci cunoscut?

Suntem în era informaţională, iar cu ajutorul internetului poţi face artă şi business dintr-o căpiţă de fân. Eu nu am nevoie de un atelier în buricul târgului ca să pot desena. Pot lucra în orice condiţii, nu contează de unde bate lumina şi cum ciripesc păsările după geam. Ştiu cum să mă deconectez şi parcă nu am pierdut simţul lucrului bine executat. Dacă nu-mi reuşeşte în măsura în care mi-o doresc – rup, boţesc şi o iau de la capăt Când cineva uni spune: o, bravo, am văzut – mă incomodez, mă gândesc că putea fi mai bine.. Urmează să învăţ să reacţionez adecvat la complimente, pentru că şi aceasta este o artă. Dar ştiu sigur că, dacă o să am cap pe umeri, o să vină şi banii. Nu-i cred pe unii dintre oa­meni noştri, care se căinează toată ziua şi oftează că e greu să realizezi ceva în Moldova. Eu sunt convins că succesele noastre sunt direct proporţionale cu spiritul nostru de a întreprinde ceva, de a scoate mâinile din buzunare şi a face ceva cu ele.

Sursa: Alexandru Plăcintă. Muzele, lei și iepurii… : [interviu cu caricaturistul Alexandru Plăcintă] / consemnare : Viorica Mija. În: PUNKT, 2013, februarie, pp. 106-111.