Sculptorul Dumitru Verdianu, unul care e tot al nostru

E posibil și așa ceva: să pleci și, totodată, să rămîi. Ca să rămîi, nu întotdeauna este nevoia de prezența fizică. Acest lucru l-a demonstrat și compatriotul nostru Dumitru Verdianu, care, de la 1976 încoace, e plecat din Moldova - mai întîi pentru a face studii, iar apoi și pentru a cunoaște lumea, pentru a-și găsi locul sub soare, dar care mereu se întoarce acolo de udne a plecat - și fizic, și sufletește, poate chiar mai des decît, să zicem, vine la baștina sa un chișinăuian născut în nordul țării.

În general, existenţa lui spaţială ţine de mai multe locuri din lume, unde călătoreşte sau unde lucrează, principalele fiind Ungheni, Chişinău, Sankt Petersburg, Viena. Oberthern. Ultimul e o localitate la 55 de kilometri de capitala Austriei, unde s-a mutat de o vreme cu familia, vânzând casa din Viena, şi asta din dorinţa lui dintotdeauna de a trăi în mijlocul unui peisaj rural, în care să găsească ceva asemănător cu cel de la baştină. Şi anume acolo, la Oberthern, a găsit un landşaft aproape ca la noi, cu vii şi grădini, ba chiar şi copaci de nuci, aşa încât priveliştile dimprejur îi potolesc întru câtva dorul de Moldova. Când se întâmplă să-1 năpădească peste măsură de tare, le lasă pe toate şi vine acasă. Iar de Crăciun – neapărat, an de an ca să fie împreună cu rudele sale în acea repetabilă atmosferă de familie din timpul sărbătorilor de iarnă, ca să-şi mângâie sufletul şi auzul cu incomparabila frumuseţe a colindelor noastre. La taberele de sculptură organizate periodic la Ungheni de Uniunea Artiştilor Plastici din Moldova de asemenea vine ca la o sărbătoare de suflet. Este fericit să lucreze, alături de colegii de breaslă, în localitatea unde a văzut lumina zilei şi să-i lase în dar sculpturi ce împodobesc şi înnobilează peisajul ei urbanistic. Până acum, i-a lăsat Străbunii, Familia, Întoarcerea fiului risipitor, Echilibru, Yin şi Yang. Apropo, Echilibru a fost solicitată şi de un muzeu din vechiul oraş rus Kolomna, Muzeul de Artă Modernă, şi Dumitru Verdianu a făcut pentru acesta o replică, ea fiind amplasată chiar în faţa edificiului respectivei instituţii.

Deţine statutul artistic de membru al uniunilor artiştilor plastici din Republica Moldova. Federaţia Rusă, Austria, precum şi pe cel de membru al Asociaţiei Internaţionale de Artă UNESCO cu sediul la Paris. Profesează sculptura, dar şi grafica, şi pictura.

Integrarea lui în civilizaţia europeană a început cu mult înainte de a noastră, după căsătoria cu o tânără din Austria, care i-a oferit cu generozitate inima, casa şi patria sa, iar odată cu asta. şi posibilitatea de a se încadra într-un context cultural diferit de cel de la Sankt Petersburg, unde s-au cunoscut, şi, bineînţeles, diferit şi de cel din Moldova. Dar la Viena a mers, cum se spune pe la noi, nu cu mâinile goale, ci cu studii temeinice în artă făcute acasă, apoi la Institutul de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Leningrad (aşa se numea Sankt Petersburgul în anii studenţiei lui), în plus, şi cu o anumită faimă în domeniu. Fiindcă a fost posibil să rămână după studii în Rusia, destinul s-a arătat darnic cu el şi a făcut să aibă un atelier la Kolomeaghi, o suburbie a oraşului, aşa încât, până la plecarea în Europa, anume acolo şi-a dibuit începuturile chipului său profesional, etalându-1 cu succes la mai multe expoziţii, în curtea atelierului avea ceva asemănător cu o expoziţie permanentă. Despre acea perioadă Mihai Ţăruş, pictor din Moldova, al cărui destin de creaţie de asemenea e legat de oraşul de pe Neva, îşi aminteşte astfel: „Atelierul era situat la parterul unei vile vechi, înconjurată de o curte mare. Lucrările lui Dumitru amplasate în acea curte şi cele din atelier formau în ansamblu o grădină de sculpturi cioplite în piatră albă, neagră, roşie, gri”.

Printre acele lucrări i-a venit rândul să-şi ocupe locul şi o sculptură nu din piatră, ci din marmură polizată – Bobocul. A plasat-o chiar la intrarea în atelier. După care anume ea a devenit principalul punct de atracţie al acelei expoziţii în aer liber, dar şi al tuturor expoziţiilor de grup sau personale pe care urma să le aibă de atunci încoace Dumitru Verdianu. Acest pui de pasăre, mai bine zis configuraţia lui, pur şi simplu vrăjeşte. Abia nu demult apărut pe lume, puiul şi-a aţintit ochii spre cer, acolo unde se poate împlini menirea unei păsări de a cunoaşte lumea zburând... Privindu-1, rămâi fascinat de nepotolita sete de viaţă a acestei făpturi firave. Şi, bineînţeles, dacă eşti dintre acei care cunosc întru câtva creaţia lui Brâncuşi, involuntar, desluşeşti afinităţi cu marele sculptor în Boboc, dar şi în alte lucrări, îndeosebi în păsările pe care le-a sculptat după aceea Dumitru Verdianu – păsări gata să-şi ia zborul, odihnindu-se după zbor sau ciugulindu-şi hrana şi pe care, pentru că-i sunt dragi, le prezintă pe rând la fiecare expoziţie. E un lucru de înţeles: niciun artist din arealul nostru, şi nu numai al nostru, nu a putut ocoli influenţa acestui geniu. Pentru mulţi, cunoaşterea lui Brâncuşi a fost ca o şcolire la o academie de artă modernă, dar şi ca un imbold de a cuteza să-şi găsească propria lor potecă în lumea artei...

Pe poteca sa, Dumitru Verdianu şi-a început mersul cu tot ce luase de acasă din tradiţie, din elementele arhitecturii populare în piatră, din întreaga cultură ţărănească de la noi, pe parcurs adunând tot ce e nou în domeniu şi apoi frământând plămada unei lumi din argilă, piatră, ghips, lemn, bronz, marmură, granit, în care a materializat ceea ce vedeau şi simţeau ochii fiinţei lui în lumea noastră, a oamenilor, cei de acum şi cei de altădată. În 1988, bunăoară, ciopleşte Străbunii, o sculptură aidoma unei pagini din istoria neamului, în care, cu uşurinţă şi nostalgie, putem citi cât de cuminţi, harnici, răbdători, buni şi, în felul lor, fericiţi ne-au fost strămoşii, chiar cu puţina ştiinţă de carte şi la fel de puţina avuţie pe care le-a fost dat să le aibă la vremea lor. Printre aceşti străbuni, Dumitru Verdianu i-a mai găsit după aceea pe Ştefan cel Mare, domnitorul care ne-a învăţat ce e demnitatea şi bărbăţia; pe Pustnicul, care s-a autocondamnat la asceză pentru a ne păstra întreagă credinţa strămoşească; pe Eminescu şi pe Creangă, care ne-au ajutat să percepem toată frumuseţea graiului; pe Barbu Lăutarii, care ne-a arătat cum poate cânta sufletul omului... De aici, a pornit mai departe - la alţii şi la altceva, prin care să se contureze pe sine în calitate de artist plastic în amalgamul de noi curente, stiluri, experimente intervenite la sfârşit de mileniu şi la începutul secolului XXI, acestea profilând o tendinţă generală de preschimbare. în contextul dat, Crucea mea (1992) poate fi considerată, după mine, vestitoarea unui Dumitru Verdianu îndepărtându-se de şcoala academică pe care a făcut-o în sculptură, hotărât să răspundă provocărilor timpului său cu tot de ce este capabil. O explicaţie vine chiar de la dumnealui: „Dacă eşti, să spunem aşa, bolnav de artă, e ca şi o cruce a ta... Şi o duci indiferent de ceea ce îţi dă în aspect material. Contează mesajul, măsura în care izbuteşti să-l transpui în ceea ce faci... Aşa a fost şi este generaţia mea. Despre generaţia de astăzi... nu pot spune...”

Viaţa, de fapt, e una şi aceeaşi de la începutul lumii şi până astăzi, chiar şi indiferent de progresul tehnic ce vine peste om. odată cu trecerea anilor schimbând multe în modul lui de trai. dar nu şi în reperele morale pe care i se sprijină – sau ar trebui să i se sprijine! – viaţa. Pe parcursul timpului. Dumitru Verdianu a fost si rămâne în aria care se numeşte omul şi rosturile lui existenţiale, însă în ultimele două decenii a prefigurat-o până la formula de semnificaţie şi simbol. E adevărat că acest mod de abordare nu întotdeauna este pe înţelesul tuturor. Or, aşa a fost întotdeauna când în artă a apărut ceva deosebit de ceea ce a existat până ieri-alaltăieri. în creaţia sa, un artist se bazează pe faptul că omul are nu numai ochi, ci şi gândire, şi imaginaţie, aşa încât dispune, să zicem aşa, de instrumentele necesare pentru a descifra şi a percepe şi simboluri, şi semnificaţii. În lucrările sale, artistul orientează ochii, gândirea şi imaginaţia omului într-o anumită direcţie, iar parcursul îl lasă pe seama consumatorului de artă. Deci succesul parcursului ţine de măsura în care fiinţa omului este pregătită spiritual pentru a desluşi mesajul lucrării.

În fond, ceea ce vine să ne aducă Dumitru Verdianu în faţa ochilor şi a imaginaţiei nu este ceva nou, sau întru totul nou. Sunt noţiuni şi esenţe valabile pentru omenire din Antichitate şi până acum: el şi ea, dragoste şi ură, bine şi rău, echilibru şi dezechilibru, părinţi şi copii, invidie şi trădare... Atâta doar că deseori le trece prin sita exigenţei preceptelor biblice şi, bineînţeles, întotdeauna şi întâi de toate, prin propria viziune artistică, cu timpul ea înclinând din ce în ce mai pronunţat spre postmodernism. Această linie spre schimbarea la faţă a artistului, s-o numim așa, o putem urmări în mod ilustrativ prin exemplu a două lucrări create la o distanță de peste un deceniu, și anume Familie (2000) și Tata și doi fii (2014). Spre deosebire de prima lucrare, a doua solicită o participare mult mai activă a tuturor resurselor noastre interioare, astfel, după cum am zis și mai sus, ne va fi greu să intuim misiunea bărbatului lăsat pe pămînt: cea de a fi, alături de femeie și împreună cu ea, cap de familie, tată și continuator al neamului omenesc. Sculptura reprezintă o configurație din marmură și lemn, din trei elemente cu înălțime diferită, fiecare din ele conturînd ceva mai degrabă asemănător cu o cruce decît cu o siluetă de bărbat. Dar, prin denumirealucrării, este proiectată direcţia de percepere a mesajului, astfel încât, oprin- du-ne în faţa sculpturii nu doar pentru câteva clipe, citirea mesajului ar putea să ne reuşească. Tata e la mijloc, întruchipând o coloană pe care fiii – unul de o parte şi altul de cealaltă – se pot sprijini oricând au nevoie. Tata şi doi fii (apropo, autorul sculpturii e tată a doi fii!) mai posedă conotaţia verticalităţii familiei, dar şi a verticalităţii umane în general, valori morale pe care umanitatea, pentru a supravieţui în timp, este obligată să le păstreze ca pe ochii din cap. în definitiv, aceasta şi este principala menire a creaţiei unui artist: să-1 rupă pe om din mediocritatea cotidianului pentru a-1 ajuta să se apropie cu sufletul de valorile ce-1 pot înălţa şi face cu adevărat fericit.

La ceea ce a numit Omagiu marnei Aniuta nu s-a putut să nu ajungă, mai devreme sau mai târziu, ca la ceva programat genetic în fiinţa lui, ceva ce aştepta un moment prielnic să-i dea de ştire de existenţa sa. În timpul aflării sale în una din taberele de sculptură de la Ungheni, s-a întâmplat să-i rămână o bucată bună de piatră de la o sculptură mai mare şi în acel „rest" a întrezărit contururile mesei – acea tradiţională masă rotundă cu picioare scurte, altădată prezentă în casa fiecărui ţăran moldovean, la care familia îşi mânca pâinea sa de toate zilele. A cioplit masa, apoi. pe ea, dintr-o bucată de lemn, a aşezat tocătorul pe care gospodina răsturna mămăliga, iar pe tocător – mămăliguţa, din bronz polizat auriu. De când a definitivat lucrarea, o prezintă pretutindeni. Reacţia spectatorilor este diferită în diferite ţări, nicăieri însă publicul nu rămâne indiferent. Mulţi intuiesc că este vorba despre ceva special şi, dacă autorul e prezent în sală, încearcă să le explice mesajul simbolic al lucrării. La o expoziţie de la Bruxelles, în clipele când în jurul lucrării s-a adunat mai multă lume, la un moment dat a avut senzaţia că cei adunaţi au încins o horă... Timp de câteva clipe, ca si cum s-a simtit acasă, în Moldova.

Toamna asta a fost cu adevărat acasă – mai întâi la Chişinău, apoi la Ungheni – cu o expoziţie personală prilejuită de împlinirea a şase decenii de viaţă, la această vârstă, ca şi totdeauna până acum, plin de dragoste faţă de baştină şi, bineînţeles, de forţe creatoare. Ne-am bucurat din tot sufletul noi de el şi el de noi, indiferent de faptul că ne vedem mai rar decât şi-ar dori şi ne-am dori. Pentru că, în ultimă instanţă, deşia plecat, tot al nostru a rămas să fie, cu tot ceea ce a făcut şi ceea ce va mai reuşi să facă de acum înainte...

Sursa: RUSU-HARABA, Anastasia. Unul care e tot al nostru. În : Punkt, noiem.-dec., 2014, pp. 18-25.