Odinioară, aşezările sătești din
centrul Moldovei istorice, fără careva importanţă în istoria ţării, Ungheniul
nu a constituit un subiect de interes sporit pentru cercetătorii trecutului.
Implicit, o asemenea situaţie s-a răsfrânt asupra studierii vechimii şi
originii numelui localităţii, iar atunci când a fost cazul, problema a fost abordată
superficial, fapt ce mă face să cred că revenirea asupra investigării apariţiei
şi originii acestui toponim nu este lipsită de interes, de vreme ce discuţii
privind subiectul în cauză mai apar pe ici-colo.
O legendă populară culeasă de
folclorişti prin părţile locului cu ceva timp în urmă, spune despre începutul
localităţii că pământul pe care este situat astăzi oraşul Ungheni aparţinea
cândva unui oarecare boier Vasile Lupu din satul Unţeşti. Acesta, cică, ar fi
avut o fiică frumoasă care într-o zi a fost furată de turci. Îndată s-a
organizat o goană şi pe locul unde a fost eliberată, boierul a pus să fie
construit un han. În timpul săpării fundaţiei, s-au descoperit copite de oaie,
numite “unghii”, de unde şi denumirea – “Hanul Unghiilor”. Cu timpul, locul a devenit sat, iar numele său
s-a transformat în Ungheni (Gh. Copoţ, Ungheni, Chişinău, 1977, p.1; vezi şi E.
Junghietu, A. Furtună, Folclor păstoresc, Chişinău, 1991, p. 323).
Deşi naraţiunea nu este lipsită de farmec,
totuşi, trebuie să înţelegem că în cazul istoriei folclorul trebuie
examinat cu destulă circumspecţie şi că singura sursă care este în măsură să
contribuie la cunoaşterea adevărului este documentul de epocă scris.
Am relatat cu alte ocazii că teritoriul
oraşului actual a fost populat din timpuri străvechi. Prezenţa din abundenţă a
apei, lunca Prutului cu păşuni întinse, câmpiile cu pământ fertil, vecinătatea
imediată a codrilor, prezenţa unor importante căi de circulaţie, au făcut ca
viaţa umană să existe aici cel puţin din epoca pietrei, mileniile VI-III î. Hr.
Apoi, în epoca fierului, secolele XIV-XII î. Hr., omul a trăit aici intens,
după care a urmat antichitatea târzie, secolele III-IV d. Hr, semnalată pe
teritoriul Ungheniului prin valoroase descoperiri arheologice. Cu mici întreruperi,
spaţiul respectiv apare bine populat la începutul medievalităţii moldoveneşti,
astfel încât documentele vechi referitoare la habitatul regiunii relevă
existenţa unui număr relativ numeros de sate.
Primele semne de locuire medievală în zonă apar
odată cu atestarea documentară a Târgului Iaşi în lista rusă a oraşelor,
întocmită între anii 1387-1392. Puţin mai târziu, un document datat cu 5
octombrie 1437, indică existenţa a cel puţin şase sate pentru vecinătatea de
răsărit a Ungheniului: Bumbăta, Rădenii Vechi, Bălăneşti, Mileşti etc. Satul
Bereşti pe Prut, astăzi parte componentă a oraşului Ungheni, apare menţionat în
anul 1443. Mai jos, pe Prut, în vecinătatea imediată a Ungheniului, era vadul
domnesc Ţuţora, menţionat documentar în 1448 şi care s-a dezvoltat ulterior
într-o înfloritoare aşezare urbană medievală. Pe aici trecea Marele Drum Comercial Moldovenesc,
premisă bună pentru consolidarea numerică a vieţii omului în regiune.
În fine, un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 14 octombrie 1490, consemnează
pentru vecinătatea de nord a Ungheniului un grup de şapte sate, dintre care,
cel puţin trei, s-au aflat chiar pe teritoriul oraşului actual: Deleşti,
Găureni şi Cernăteşti, toate existente încă pe timpul domniei lui
Alexandru cel Bun, cu hotare vechi „pe unde au folosit de veac”, indiciu clar
asupra originii lor străvechi.
Cel dintâi document care atestă existenţa propriu-zisă a Ungheniului
datează din 20 august 1462, fiind emis de cancelaria lui Ştefan cel Mare.
Numele originar cu care apare înregistrat satul este Unghiul. Geografic,
sursa îl situiază “mai jos de Fâlfoe pe Jijia..., cu două iezere care sunt
între Prut şi între Jijia”. Din punct de vedere a realităţii geografice şi
istorice actuale, actul generează o uşoară confuzie, deoarece localizarea
aşezării se face pe partea dreaptă a Prutului, iar numele cu care aceasta apare
menţionată, astăzi nu mai există, fapt din care rezultă problema identităţii
Unghiului de la 1462 cu Ungheniul actual.
Istoricul Gh. Ghibănescu, cel dintâi care a publicat documentul respectiv
în anul 1907, a localizat satul Unghiul în deplină cunoştinţă de cauză,
cercetătorul informându-se, pe lângă manuscrisul proriu-zis, şi din mărturia
vie a deţinătorului acestuia la momentul editării: Mihai Buznea, proprietarul
Ungheniului la începutul secolului XX (Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade,
vol. II, Iaşi, 1907, p. 383).
De aceeaşi părere a fost şi istoricul Ioan Bogdan în 1913, când a publicat
documentul lui Ştefan cel Mare în monumentala sa colecţie de acte medievale
moldoveneşti (I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, 1457-1492,
Bucureşti, 1913, p. 53).
Mihai Costăchescu, erudit paleograf şi neobosit editor de hrisoave vechi,
pleda, în 1931, pentru aceeaşi identitate geografică şi toponimică a
Ungheniului cu Unghiul din anul 1462.
La rândul său, cercetătoarea Letiţia Lăzărescu, în unul dintre primele
studii consacrate populării judeţului Iaşi în epoca medievală (elaborat în anul
1948), identifică Unghiul din documentul de la 1462 cu „Unghenii actuali de pe
ambele maluri ale Prutului”.
O părere similară a exprimat şi geograful ieşean A. Obreja, arătând că
aşezarea este veche, fiind atestată documentar în anul 1462 cu numele de
Unghiul, originea căruia se află în configuraţia geografică a locului – un
grind longitudinal din dreapta râului Prut.
În linii mari, cei mai mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat asupra
problemei în cauză au păreri similare. Cu toate acestea, de-a lungul
timpului, au existat şi opinii diferite. Una dintre ele este părerea filologului
chişinăuian A. Eremia. Distinsul savant are dreptate afirmând că toponimul
Ungheni se trage din Unghiul la Prut şi că acesta este de sorginte geografică.
Fiind tributar însă realităţilor politice existente la vremea scrierii
studiului său, A. Eremia a trecut cu vederea uricul lui Ştefan cel Mare de la
1462, considerând că prima menţiune documentară a Ungheniului basarabean se
află într-un act din anul 1587.
Aceeaşi greşeală este comisă de cercetătorii D. Haidarlî şi Vl. Nicu.
Ultimul în genere susţine că numele Ungheniului actual nu are nimic comun cu
Unghiul din anul 1462 şi că la originea apariţiei acestuia s-a aflat vechea
localitate Ţuţora, motiv pentru care dă cu totul greşit anul primei menţiuni
documentare a celei dintâi - 1454.
În fine, în acelaşi context discutabil privind identitatea Unghiului de la
1462 cu Unghenii actuali, se situează şi versiunea, pe cât de interesantă pe
atât de fantezistă, enunţată de cercetătorul Z. Arbore la sfârşitul secolului
al XIX-lea.
Într-un amplu studiu consacrat originii Bugeacului (partea de sud a
Moldovei dintre Prut şi Nistru), savantul afirmă că tătarii când au venit în
partea de jos a Basarabiei au numit-o Bugeac, ceea ce în toate dialectele
turceşti înseamnă Unghi. „Dar de ce Unghi şi ce împrejurare geografică
impunătoare a trebuit să întâmpine tătarii după trecerea Nistrului la intrarea
în Basarabia, ca să numească astfel regiunea în cauză”, se întreabă Z. Arbore
şi el însuşi răspunde: „Cheile Bâcului - un lanţ de înălţimi care taie Moldova
dintre Prut şi Nistru în două de la est la vest. Acesta prezintă o fortificaţie
care merge pe linia râului Bâc, trece prin muntele Măgura şi sfârşeşte în râul
Prut, la Ungheni (nume ce derivă din cuvântul moldovenesc unghiu), formând un
unghi perfect ce desparte Basarabia de nord de cea sudică. Înălţimile
respective nu sunt o creaţie naturală, ci un zid construit de către bastarni
prin secolul al IV-lea d. Hr., pentru a se apăra de năvălirea hunilor.
Configuraţia acestui unghi, neapărat a fost observată de toate popoarele slave
imediat ce treceau Nistrul şi se aşezau în Bugeac, numindu-l paleo-slavic
Onglou sau Ounglos, adică Ugol, care în română înseamnă Unghiu, întocmai ca
numele posterior tătăresc Bugeac”.
Astfel, după Z. Arbore, originea toponimului Ungheni se află în configuraţia
geografică a terenului generată de confluienţa râului Prut cu presupusul
zid bastarn din secolul al IV-lea, zis Cheile Bâcului. Altfel spus,
sârguinciosul savant datorează apariţia localităţii şi a numelui său unor
împrejurări geografice şi istorice străine, exagerate şi neadecvate
constituirii Unghiului la Prut.
Prin urmare, majoritatea cercetătorilor care au studiat documentul de la 20
august 1462, nu au nici un dubiu că “Unghiul mai jos de Fâlfoe pe Jijia” se
află la originea actualelor aşezări dublete pe Prut: Ungheni sat (România) şi
Ungheni oraş (Republica Moldova). Însăşi prezenţa configuraţiei geografice a
terenului care a generat numele satului, unghiul perfect, format aici prin
cotirea bruscă a râului, constituie o dovadă sigură în favoarea unei asemenea
aserţiuni. Lucrurile sunt limpezite şi de o însemnare din secolul al XVIII-lea
ce se conţine pe verso originalului amintit, urmată de altele două din secolul
al XIX-lea, care arată că Unghiul din 20 august 1462 este „satul Unghenii pe Prut”.
Analizând structura toponimică a locurilor şi localităţilor atestate
documentar în secolele XIV-XV, am constatat că numele Unghiul nu a fost o
prezenţă singulară în contextul toponimic al acelei epoci. În genere, numele
geografice erau frecvente şi tradiţionale în Moldova istorică, astfel fiind
botezate locuri şi sate situate chiar în apropierea Ungheniului.
Un sat cu numele Unghiu, bunăoară, era amintit în anul 1398 pe râul Somuz,
jud. Neamţ. Altul exista la 1404 în ţinutul Suceava. Un loc „Unghiul strâmt pe
Prut” era atestat de un hrisov datat cu anul 1429 şi se pare că era pe la
Frăsineşti. Şi în apropierea satului Bumbăta exista un „Unghi”, în 1446. Nişte
sate ale mănăstirii Pobrata se învecinau, în 1500, cu „Unghiul bălţii pe Prut”,
iar în 1612 era atestat satul „Unghiu” prin părţile Huşilor.
Se poate presupune, astfel, că toponimele geografice sunt cele mai vechi,
rădăcinile lor coborând până în societatea gentilică. Acestea au apărut
atunci când capii de ginţi nu se impuseseră încă în rândul semenilor, încât
numele lor să fie atribuite aşezărilor nou-întemeiate. De aceea, atunci când
obştea teritorială s-a divizat pe sate, soluţia la care s-a recurs a fost una
firească: noua aşezare a fost numită după una dintre cele mai pronunţate
caracteristici geografice a locului. Este evident că pentru Unghiul de la 1462
o asemenea caracteristică a fost cotirea bruscă a Prutului.
Desigur, dacă e să ţinem cont că în dreptul Ungheniului actual râul
formează cel puţin două coturi pe ambele părţi, am putea crede că apariţia
localităţii ar fi fost posibilă pe oricare dintre maluri. Actul de la 1462
însă, cu toate micile sale neclarităţi, arată că aşezarea şi-a avut începutul
pe partea de vest a bătrânului fluviu.
Cum s-a ajuns ca aceasta să se
extindă pe malul de răsărit?
Potrivit opiniei istoricilor ieşeni C. Istrati
şi A. Macovei, evoluţia respectivă a fost cauzată de oscilarea albiei Prutului.
Aceştia susţin că: „Până a-şi stabili albia actuală, Prutul şi-a schimbat
cursul de mai multe ori, pendulând când spre vest, când spre est (mărturii stau
urmele unor meandre ale vechilor albii, înşirate pe tot cuprinsul şesului,
numite în popor Pruteţe)”. Aceştia mai presupun că: „În timpuri mai vechi,
albia Prutului a curs, pe porţiuni anumite, chiar prin râul Jijia, lucru care a
coincis întocmai cu formarea moşiei satului. Ca dovadă poate fi cercetarea
atentă a hotarnicelor moşiei, din care se vede că hotarele vechii localităţi
începeau din râul Jijia, înaintând spre răsărit”. După o perioadă de anumită
stabilitate însă, cursul Prutului a deviat spre est, stabilindu-se pe actuala
albie, astfel tăind moşia Ungheniului în două, lucru care nu a afectat sub nici
o formă unitatea şi existenţa satului până în anul 1812, când Moldova a fost
ruptă în două de Imperiul Rus.
Deşi interesantă şi, până într-un anumit punct
logică, credibilitatea ipotezei în cauză este diminuată de faptul că autorii
săi nu argumentează în nici un fel desfăşurarea sa temporală. Apoi, dacă
lucrurile ar fi stat aşa, cu siguranţă ar fi necesară identificarea unei alte
împrejurări geografice decât cea actuală, care a dat numele localităţii, iar
extinderea hotarului acesteia ar trebui s-o punem doar pe seama unor
cataclisme naturale.
Fără îndoială, numeroasele meandre aflate
astăzi în lunca Prutului, au putut constitui în trecut albia sa. Avem dubii
însă în privinţa curgerii râului prin cursul actual al afluentului Jijia, fapt
care nu se confirmă nici documentar şi nici geografic. Tocmai de aceea,
afirmaţiile celor doi istorici ieşeni, după cum ei însuşi afirmă, nu rămân
decât presupuneri.
Analizând atent documentele vechi şi
coroborându-le cu geografia locului, suntem în măsură să susţinem că
procesul extinderii localităţii pe ambele maluri ale Prutului, aşa cum o aflăm
în epoca medievală târzie, a decurs din cauze sociale şi economice.
Fapt e că pe parcursul secolelor XV-XVI în
Moldova a crescut simţitor numărul natural al populaţiei. În consecinţă, pentru
o serie de aşezări străvechi a devenit complicat să asigure locuitorilor săi un
trai decent în perimetrul hotarelor iniţiale. De aceea, a apărut necesitatea
firească de extindere a acestor limite. Ca urmare, o parte din locuitorii
satului-mamă s-au aşezat pe pământurile libere din vecinătate. Procesul în
cauză, numit al „roirii”, a afectat şi satul Unghiul, rezultatul fiind
extinderea hotarului său pe partea stângă a Prutului, râul neconstituind un
obstacol natural întru menţinerea unităţii teritoriale şi toponimice a
localităţii.
Cercetarea surselor de care
dispunem ne face să încadrăm în timp cu destulă exactitate această evoluţie
teritorială: mijlocul secolului XV, sfârşitul secolului XVI, încheierea
acesteia fiind semnalată prin cea de a doua menţiune documentară: un act din
anul 1587, în care se vorbeşte deja despre „satul Unghiul cu merii şi pomăt
peste Prut” (documentul fiind scris la Iaşi ).
De asemenea, considerăm că
de procesul lărgirii teritoriului şi, în mod firesc de evoluţia graiului, este
legată şi transformarea numelui originar al localităţii, căci documentul de la
1587 este ultimul în care satul mai apare menţionat cu numele Unghiul. Treptat,
locuitorii săi, dar şi vecinii, au adăugat apelativului unghi sufixul –eni,
ultimul având funcţia de formare deplină a toponimului în evoluţie şi a indica
apartenenţa locală a trăitorilor săi: - Ungheni de la Unghi, precum Văleni de
la Vale, Munteni de la Munte, Câmpeni de la Câmp etc.
Spre deosebire de evoluţia teritorială, cea a numelui a durat o perioadă
mai îndelungată. Sfârşitul acesteia s-a produs către mijlocul veacului al
XVII-lea şi este semnalată într-un document din 8 martie 1643, în care pentru
prima oară localitatea apare menţionată cu numele actual Ungheni. Două decenii
mai târziu însă, în anul 1666, un act de judecată de la domnitorul Vasile Lupul
vine să limpezească lucrurile în privinţa identităţii şi evoluţiei toponimice a
aşezării, căci vorbind despre pădurea “satului Ungheni”, documentul o
numeşte pădurea “din Unghiu”, fapt ce relevă că umbra vechiului nume al
aşezării mai dăinuia în graiul sătenilor pe la mijlocul veacului al XVII–lea,
acestfel numindu-se un teritoriu mai restrâns din perimetrul localităţii.
Rezumând cele spuse mai sus, putem afirma cu destulă certitudine că,
potrivit surselor documentare medievale scrise, toponimul Ungheni face
parte din pleiada numelor străvechi de locuri şi aşezări umane româneşti, fiind
unul răspândit - în forma sa primară „Unghiul” - la începutul feudalităţii
moldoveneşti. Acesta este de sorginte geografică şi provine de la aspectul
terenului pe care s-a format iniţial localitatea: „Unghiul la Prut”. De-a
lungul timpului – secolele XVI – XVII – toponimul a evoluat lingvistic, lucru
care s-a datorat unor cauze sociale obiective: creşterea numărului
locuitorilor şi extinderea localităţii pe ambele maluri ale Prutului, dar şi
schimbările survenite în graiul localnicilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu