Personalități marcante a Raionulu Ungheni

duminică, 17 august 2014

„Casa albă” pentru „oamenii albi” ai anilor 80 din secolul trecut

Acum o lună am fost întrebată de cineva din Germania despre... o „casă albă” care s-ar afla aici în Ungheni. Nu am știut ce să-i răspund. Am găsit pe internet și am aflat. 

Un drum străjuit de nuci, un drum neted, asfaltat, ne duce spre o locaţie, vizitată cu decenii în urmă, de înalţi demnitari de stat. Pe aici a fost cîndva însuşi secretarul general al partidului comunist din fosta Uniune Sovietică, Leonid Brejnev, omul, în faţa căruia stăteau în poziţie de drepţi şefi de state, omul cu care se socotea întreaga lume. O căsuţă modestă pentru vremurile noastre, inundată de verdeaţă, mai păstrează urmele acelor vremi demult apuse. Aici am venit, în una din zilele însorite ale lui iunie, însoţind un grup numeros de tineri ziarişti, proaspeţi absolvenţi ai Şcolii de studii avanasate în jurnalism de pe lîngă Centrul de Jurnalism Independent din Moldova.
Cîteva trepte care abia de mai rezistă timpului ne „teleportează” într-un alt veac. Deschidem uşa  de la intrare şi nimerim într-un hol care mai păstrează luxul anilor 80 ai secolului trecut. Razele soarelui, jucăuşe, pătrund prin geamurile înalte, de lemn, dansînd vioi pe pereţi, pe podea. Lemn, piatră, ceramică – e ceea ce domneşte în această clădire.
Lumea, chiar de la începuturi, a numit-o „casa albă”. Nimeni nu a vrut să accepte denumirea ei oficială: „Дом передового опыта” (Casa experienţei înaintate). Şi nici cealaltă denumire a sa: Casa pentru oaspeţi.
A fost construită pe la 1975, de către vestitul sovhoz „Prut”, condus de şi mai vestitul Iacob Ciachir, doar la 2-3 kilometri de tumultul oraşului Ungheni. „Aici aveau loc seminare, lecţii privind pomicultura. Veneau savanţi din fosta URSS, din ţări străine, ca să vadă vestita livadă de meri, ca să studieze experienţa unghenenilor din acest domeniu”, îşi aminteşte ultimul preşedinte al sovhozului respectiv, Iurie Vrabie, cel care, ulterior, a preluat cotele oamenilor şi continuă să lucreze aceste pămînturi.
Tot aici veneau să facă un popas înalţi demnitari de stat, în drumul lor spre Moscova sau invers, spre ţările din fostul „lagăr socialist”. Se opreau la gara internaţională din Ungheni şi, pînă erau schimbate roţile la tren, căci mai departe urma un alt fel de ecartament, mergeau la „Casa albă”, unde îi aştepta un vin gustos moldovenesc, bucate alese şi… cine mai ştie ce.
Cel mai important oaspete a fost Leonid Brejnev. Pe aici a trecut şi un alt mai activist comunist – dictatotul Kim Ir-sen, cel ce a condus Coreea de Nord timp de 46 de ani. A poposit la „Casa albă” din Ungheni şi Alexei Kosîghin, prim-ministru al URSS din 1964 pînă în 1980, şi Ion Iliescu, preşedintele României.
Aici, la „Casa albă”, timpul s-a oprit în loc, făcînd locaţia respectivă una absolut impresionantă. Dacă am fi fost americani, cîţi bani am mai fi scos din ea! Credeţi că puţini ar dori s-o viziteze, să vadă paturile în care s-au răsfăţat vechii comunişti, să vadă masa la care au mîncat, să vadă coridoarele pe care s-au plimbat, în timp ce poporul truditor – ţărănimea şi proletariatul – vărsa rîuri de sudoare pentru ca lor să le fie bine, pentru ca ei să aibă de toate?
Iurie Vrabie ne-a spus că intenţionează să efectueze o reparaţie capitală a acestei case. Nu-i va schimba destinaţia. Va rămîne o casă pentru oaspeţi. Dar nu pentru mari demnitari de partid sau de stat, ci pentru cei care vor plăti toate serviciile de care vor beneficia aici. Va fi, de fapt, un motel, unde vor avea posibilitatea să vină să se odihnească turişti străini, dar şi din ţară. Va fi un motel, care va putea fi utilizat pentru cazarea delegaţiilor oficiale. Va fi, în cele din urmă, un punct turistic atractiv, pentru că se planifică să fie păstrat acel spirit al anilor 80.
E nevoie de investiţii substanţiale. Pentru început, va fi schimbat acoperişul, va fi construit un apeduct, canalizare, va fi instalată o centrală termică, astfel ca acest edificiu să poată fi utilizat şi pe timp de iarnă.
Tinerii ziarişti pe care i-am însoţit, profund impresionaţi de cele văzute, s-au tot întrecut în propuneri şi comentarii, ca pînă la urmă să ajungă la o concluzie: „Casa albă” trebuie, pur şi simplu, restaurată. Ar fi păcat să dispară parchetul de pe jos, să dispară acel cămin din colţul holului, ghivecele şi lustrele din ceramică, panoul din lemn cu imagini de epocă. Ei şi ce dacă e vorba de epoca sovietică? A fost istoria noastră şi, cu cît mai mult ne îndepărtăm de acele vremuri, cu atît mai valoroase devin obiectele ce ne-au rămas de atunci. Iar Iurie Vrabie a făcut tot posibilul să păstreze intactă imaginea acelor ani. Nimic, dar absolut nimic nu a dispărut din acea „casă albă” pentru „oamenii albi” ai anilor 80 din secolul trecut.

Sursa: „Casa albă” pentru „oamenii albi” ai anilor 80 din secolul trecut [online]. [citat 29.10.2015]. Disponibil : http://www.expresul.com/2010/06/16/%E2%80%9Ecasa-alba%E2%80%9D-pentru-%E2%80%9Eoamenii-albi%E2%80%9D-ai-anilor-80-din-secolul-trecut/


marți, 1 iulie 2014

Ungheni - documentar video

Vă prezentăm un documentar video despre orașul Ungheni, unde se prezintă informații istorice, demografice, economice: https://www.youtube.com/watch?v=galYkQ_D7N0

Samuel Cohen, autorul imnului Israelului



În anul 1888 a fost compus melodia imnului Israelului. Autorul acestui imn a fost Samuel Cohen, s-a născut la Ungheni, în Basarabia.
Imnul în puteți asculta accesînd linkul https://www.youtube.com/watch?v=PyVeG69c2RQ
Melodia "Hatikvah" avand la baza un vechi cantec popular din Moldova, "Carul cu boi". 
Melodia „Carul cu boi” o ascultați accesînd https://www.youtube.com/watch?v=adTjy-TIW_Q
Samuel Cohen a mărturisit că s-a inspirat din vechi melodii populare româneşti, care circulau în nordul Ardealului:

 Cucuruz cu frunza-n sus

Păi, cucuruz cu frunza-n sus, ţucu-i ochii cui l-o pus,
Că l-o pus cu patru boi, ţucu-i ochii amândoi.

şi Luncile s-au deşteptat (Cântecul de mai).

Exista pe atunci şi o cunoscută variantă umoristică, intitulată Carul cu boi ori Hăis-Cea.

Pân ce electricitate
Căi ferate şi vapori
Încă nu erau aflate
Mergeau toate fără zori
Căci bătrânii erau moi
Îşi mânau caruri cu boi

luni, 30 iunie 2014

Proiectul Planulului Urbanistic General al oraşului Ungheni este consultat cu cetăţenii

Proiectul Planulului Urbanistic General al oraşului Ungheni  este consultat cu cetăţenii.
Primăria oraşului Ungheni invită cetăţenii să participe la consultările publice asupra propunerilor enunţate în
documentaţia Planului Urbanistic General al oraşului Ungheni elaborat  în cadrul Proiectului „ Elaborarea și Managementul Planurilor Integrate de Dezvoltare Urbană”, implementat de Consiliul orășenesc Ungheni în parteneriat cu Asociația Zona Metropolitană Iași (Romania), Consiliul raional Novoselytsya (Ucraina) și Institutul de Dezvoltare Urbană (Republica Moldova). Proiectul are o durată de 12 luni și este finanţat de Uniunea Europeană prin Programul Operaţional Comun România-Ucraina-Republica Moldova 2007-2013. Valoarea totală a proiectului este de 166.085,40 Euro/2.946.354,99 MDL din care  149.410,42 Euro/2.650.540,85 MDL (90%) reprezintă finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene.

Detalii aflați accesînd linkul http://ungheni.md/proiectul-planulului-urbanistic-general-al-ora%C5%9Fului-ungheni-este-consultat-cu-cet%C4%83%C5%A3enii/

Nicolas Nicula. Covoarele de la Ungheni, un nou brand moldovenesc

Recomand spre lectură un interviu cu Nicolas Nicula, directorul fabricii de covoare din orașul Ungheni.

Dle Nicula, extrem de hollywoodian acest story despre originea numelui dvs. Suntem curioşi să aflăm cine sunt părinţii dvs. şi de unde vi se trag rădăcinile...
Părinţii sunt din Mereni, ambii profesori, au ocupat diferite posturi pe timpul URSS-ului: mama a fost o perioadă angajată la Direcţia raională de învăţământ Anenii Noi, tata a fost funcţionar public. Străbunicul meu din partea tatei, Ion,  primar al satului până în ’40, a fost deportat în Siberia şi s-a întors acasă peste 27 de ani. Am fost tot timpul sub „lupa” părinţilor. De aceea, am preferat să „fug” de acasă imediat după ce am absolvit şcoala. Părinţii nici n-au ştiut că am depus actele la Institutul Politehnic din Sevastopol. Ei credeau că voi învăţa la Chişinău. De fapt, cel mai mare vis al meu era să devin constructor de avioane. M-am ocupat cred că vreo opt ani de modelarea avioanelor, dar n-a fost să fie.

Ce amintiri vă leagă de perioada Sevastopol?
Frumoase, pentru că acolo am cunoscut-o pe soţia mea, Irina. La Sevastopol am învăţat cinci ani la facultatea de maşini de calcul, a fost o alegere foarte bună, practic inconştient făcută, dar care s-a dovedit a fi de mare viitor. Institutul, însăşi facultatea din Sevastopol, a devenit una dintre cele mai bune din Uniunea Sovietică. Când m-am întors în Chişinău, cu diploma de acolo, am primit oferte cu duiumul – era lipsă de astfel de specialişti. Era anul în 1985. M-am angajat la Uzina „Microprovod” din Chişinău, mai exact, la Institutul de cercetări ştiinţifice al uzinei, în Laboratorul de microelectronică.

Anii „transformărilor revoluţionare” v-au prins într-un post destul de bun şi probabil că nu v-aţi gândit niciodată că aţi fi putut rămâne fără serviciu?
În 1990, am creat prima companie privată în domeniul electronicii, fiind asociat cu un prieten. Era o filială a unei companii din Ucraina – făceam diferite echipamente electronice pentru producţia de masă, în diferite domenii (televizoare, frigidere). Eram cam sceptic în ceea ce priveşte businessul, pentru mine viaţa era ca şi cum aranjată: era evident că trebuia să devin doctor în ştiinţe (în timpurile celea, deja învăţam la aspirantură), ştiam ce salariu o să primesc în URSS – îi spuneam soţiei mele că o să primesc 500 de ruble, eram deja înscris în lista de rezervă la postul de director al institutului... Şi a venit prietenul meu şi mi-a spus despre privatizare şi că putem începe şi noi o afacere. I-am spus atunci: „Dima, la mine totul e pus la punct”... M-a bătut la cap vreo jumătate de an, ca până la urmă să mă las convins. În 1992, am fondat Compania „Acvila”. De atunci, practic, activăm în diverse domenii – comerţ, producţie de covoare, construcţii.

De la cine aţi învăţat atunci să faceţi business?
Pe timpurile celea nu prea trebuia să ştii cum se fac afacerile. Atunci cred că trebuia să fii puţin mai îndrăzneţ şi atât, să nu te temi să faci ceva. Şi în plus, dacă mai şi munceai - 24 de ore din 24... Am înregistrat profituri mari pe timpurile celea -  fără 100 % de rentabilitate nici nu erai motivat să munceşti.

Covoarele ocupă partea leului în cadrul companiei dvs. Cum s-a întâmplat să deveniţi interesat de acest domeniu?
Totul a pornit de la soţia mea şi de la magazinul nostru de la Durleşti. De fapt, e prea mult spus „magazin”: era o încăpere fără uşi şi fără ferestre, arăta ca după război. Soţia mea, Irina, era inginer la „Sciotmaş” şi într-o bună zi mi-a spus că ar vrea să încerce altceva. Eu aveam pe atunci un principiu – să nu lucrez niciodată cu soţia. M-a bătut la cap până am decis să-i oferim acest magazin. Mă gândeam că o să-i piară pofta şi va renunţa. Când am văzut magazinul peste o jumătate de an, am rămas cu gura căscată – totul era renovat şi magazinul plin de marfă! În paralel, pentru că aveam afaceri în Ucraina, importam de acolo fibre de in pentru fabrica de covoare din Ungheni. În schimbul materiei prime, nu primeam bani, ci covoare. Atunci i-am propus Irinei prima dată să vândă covoare la ea la magazin. Eram uimit: lumea stătea la coadă la covoare ca după pâine.
Am colaborat mulţi ani cu fabrica de la Ungheni: aveam încheiate contracte cu mai multe colhozuri din Ucraina, de unde cumpăram fibrele de in (finanţând, în acelaşi timp, creşterea inului prin procurarea seminţelor de in). Apoi, duceam inul la o întreprindere de filatură din România, unde se producea firul de in, după care îl aduceam la Ungheni. Importam mii de tone de in pe an. Cu timpul, la Ungheni se lucra tot mai prost, fabrica avea tot mai multe datorii şi noi deja ne pierdeam interesul. În momentul în care directoarea a ieşit la pensie, m-a întrebat dacă nu vreau să vin director în locul ei. Era curată nebunie să accepţi aşa ceva: fabrică de stat, cu treburi încurcate. După care, în perioada privatizării, Guvernul a ales vreo 50 de antreprenori şi ne-a chemat la o întrunire la Ministerul Economiei, prezentându-ne programul de privatizare. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele directoarei. Aşa m-am pomenit cu fabrica de la Ungheni cumpărată.

Ce aţi schimbat înainte de toate la fabrică?
Directorul. Când am văzut ce am cumpărat în realitate, mi-am pus mâinile în cap. Documentele prezentate la privatizare nu corespundeau cu realitatea, am găsit în fabrică 200 de tone de lână lipsă. Am înţeles că trebuie să mă mut la Ungheni şi să mă fac director.

În cât timp „Covoare Ungheni” a devenit o întreprindere profitabilă?
Cred că în vreo trei ani.

Ce vânzări înregistraţi acasă, având în vedere faptul că mai avem un producător pe piaţă şi că suntem invadaţi de produse de origine turcească?
Acasă vindem 5 la sută, restul exportăm, având în vedere că ocupăm 60-70 % din piaţa internă. Vindem cu precădere în Rusia, Ucraina şi România. Cea mai mare piaţă de desfacere este cea rusească, dar se pare că ne ciocnim cu aceeaşi problemă ca şi a vinurilor moldoveneşti – de câteva săptămâni ne-au fost închise exporturile spre Moscova. Motivul este unul banal – nerecunoaşterea certificatului nostru de origine emis de Camera de Comerţ şi Industrie a Moldovei. În ultimii ani, vânzările din Rusia reprezentau 25 % din afacerea noastră. E neplăcut acest lucru, dar nu mă deranjează foarte mult. În asemenea situaţie, oamenii vor pleca în altă parte, vor căuta alte pieţe de desfacere. Aceste restricţii ne fac de fapt să fim mai independenţi, inclusiv în afaceri.

Rămâneţi destul de optimist. Nici concurenţa mondială nu vă sperie?
În general, în întreaga lume, în acest domeniu se simte o concurenţă foarte mare, mai ales din cauza scăderii cererii la diverse suprafeţe de acoperire. Apar şi continuă să apară noi tehnologii de acoperire a podelelor, diferite tipuri de laminat etc. Ca obiectiv de dezvoltare a businessului, o soluţie reprezintă comenzile individualizate, care pentru „Acvila Grup” sunt prioritare din punct de vedere strategic. Chiar dacă implică mai multe eforturi în ceea ce priveşte sistemul de planificare şi de logistică (design special, cu logoul companiei sau alte semne distinctive), ne bucurăm că lucrurile merg foarte bine pe acest segment. Am realizat astfel de comenzi pentru Rada ucraineană, pentru conducerea Kremlinului, pentru companii şi hoteluri cu renume.

La începutul acestui an, aţi achiziţionat cea mai mare fabrica de covoare şi mochete din România – „Incov” de la Alba-Iulia. E un prim pas spre cucerirea pieţei europene?
Suntem doar de nouă luni la Alba-Iulia şi e dificil ca într-un timp atât de scurt să faci ceva dintr-o fabrică falimentară, unde domina un haos total, cu sisteme financiare incorect făcute, rezultate ale companiei eronate, sisteme informaţionale învechite. Am cumpărat-o cu două săptămâni înainte de a începe greva generală a muncitorilor. M-am ataşat de oamenii de acolo şi îmi doresc să creăm o echipă puternică. În ceea ce priveşte piaţa europeană, până în acest moment existau trei importanţi jucători pe piaţa Europei Centrale – întreprinderile de la Ungheni, Alba-Iulia şi cea din Polonia. Acum au rămas două.

O întrebare tradiţională: ce s-a schimbat, s-a îmbunătăţit în ultimul deceniu în mediul de afaceri moldovenesc?
Fără reţinere, nu aş considera mediul nostru de afaceri foarte prost sau că Guvernul n-ar vrea ca acesta să fie unul bun. Altceva sunt metodele de lucru în acest domeniu. Problema ţine de politica prin care guvernarea crede că se poate face mai bine în ţară. Nu sunt de acord cu ideea funcţionarilor care cred că dacă se vor implica mai mult în business vor ajuta lumea de afaceri. Rolul statului este de a stabili regulile de joc: statul nu poate fi în acelaşi timp antrenor şi jucător. Pentru că atunci când faci reguli şi tot tu te afli pe teren, într-un moment sau altul, conflictul este inevitabil. Cred că ne confruntăm cu o problemă legislativă, nu avem o bază juridică stabilă şi o protecţie clară, valabilă pentru toată lumea. De aceea şi investitorii străini se tem să investească, pentru că nu ştiu ce le va aduce ziua de mâine.

Vă simţiţi confortabil în aceste condiţii?
Nu prea. Din cauza instabilităţii. Legile pot fi aplicate la dorinţa fiecăruia - asta-i cea mai mare piedică şi problemă în economie. Nu trebuie să căutăm metode de stimulare a economiei, economia şi aşa este stimulată printr-un mediu de afaceri bun. Trebuie să facem astfel încât oamenii de afaceri să poată dormi liniştit.

Ce reprezintă astăzi grupul de companii „Acvila”?
Afacerea noastră se împarte în două ramuri – producerea şi vânzarea covoarelor şi construcţii - tâmplărie de aluminiu, geamuri termopan, sticlă. Sunt afaceri de care ne-am ocupat în mod tradiţional în ultimii zece ani. În prezent, avem peste 2000 de angajaţi.

Soţia Irina este mâna dvs. dreaptă în companie, fiind directorul firmelor distribuitoare a covoarelor din România şi Ucraina. Acum cine este cel mai „tare” în casă şi în afaceri?
Sunt foarte mândru de succesele ei. Irina conduce întreaga reţea de distribuţie a companiei şi în acelaşi timp nimeni niciodată nu va spune cine este ea, pentru că este o fire foarte modestă. Datorită ei, vânzările noastre s-au ridicat la un alt nivel. Băiatul nostru, Maxim, de 19 ani, este student la Londra. A plecat de la 17 ani de acasă şi i-am spus că de azi înainte el este stăpân pe viaţa lui, de el va depinde viitorul său şi că nu am de gând să-i cumpăr maşină sau casă. Altfel cum o să înveţe să facă bani?

Cum vă vedeţi peste cinci-zece ani? Dvs., familia, afacerea dvs.?
Nu demult am citit cartea „Construite pe veci” - o lucrare despre 27 de companii din lume, construite în aşa fel, ca să nu dea niciodată faliment. Aşa aş vedea şi eu afacerea noastră, indiferent de oamenii care se vor afla la conducere. În ceea ce priveşte familia noastră, îmi doresc să fiu împreună cu soţia. Probabil, jumătate din viaţa noastră am trăit-o separat, fiind pe drumuri şi prin deplasări: acum eu sunt la Alba-Iulia, Irina – la Kiev. Îmi doresc să stăm împreună în Moldova, iar afacerea noastră să fie în toată lumea. Pentru mine personal, niciodată nu am avut ambiţii nemăsurate, e mult mai important ceea ce mă înconjoară, ceea ce fac pentru cei apropiaţi, pentru familia mea, pentru societatea în care trăiesc.

Sursa: Nicolas Nicula. Covoarele de la Ungheni, un nou brand moldovenesc : [interviu cu directorul Fabricii de Covoare din Ungheni, Nicula Nicolas] / consemnare : Rodica Trofimov [online] [citat 26.10.2015]. Disponibil : http://www.vipmagazin.md/profil/Covoarele_de_la_Ungheni/



vineri, 23 mai 2014

Impresii de călătorie: Tbilisi, Barcelona și Lloret del Mar


În urmă vizitării celor trei orașe menționate în titlu vă propun cîteva note și impresii de călătorie. Deși am făcut o comparație cu orașul Chișinău sunt sigură că pot fi luate model și exemplu ceea ce am menționat ceea ce mi-a plăcut mai mult în orașele vizitate și în funcție de posibilitățile orașului Ungheni să se facă careva îmbunătățiri (mai ales că e oraș de frontieră).

Iată care sunt linkurile: https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2013/08/01/chisinau-versus-tbilisi/ și https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2014/05/23/impresii-de-calatorie-lloret-del-mar-si-barcelona-spania/

marți, 15 aprilie 2014

Mierea curată ca lacrima

O tânără din Ungheni a moștenit de la părinți pasiunea pentru apicultură, iar acum gestionează o afacere socială prin care educă moldovenii să profite de beneficiile mierii ecologice

Eliza Mamaliga din Todirești, Ungheni, este o tânără care, după ce a studiat Finanțe și Bănci, s-a apucat de apicultură. Lumea cifrelor nu a atras-o atât de mult precum cea a mierii și a albinelor. Povestește cum i-a rămas vie amintirea când tatăl său scotea
ramele cu faguri de miere, le examina cu mare atenție și îi vorbea despre calitățile albinelor și beneficiile mierii.

Detalii la linkul http://ziarulnational.md/mierea-curata-ca-lacrima/

marți, 18 martie 2014

Valeriu Lazăr: Gazoductul Iaşi-Ungheni va deveni operaţional din iulie

Vă propunem un alt articol ce face referință la gazoductul Iași-Ungheni.

Vicepremierul moldovean Valeriu Lazăr a inspectat ieri gazoductul Iaşi-Ungheni şi a constatat că lucrările au fost executate în proporţie de 70%, conducta urmând să devină operaţională începând cu luna iulie.
Detalii la linkul http://adevarul.ro/moldova/economie/valeriu-lazar-gazoductul-iasi-ungheni-deveni-operational-iulie-1_5322e6d40d133766a8e4de0b/index.html

duminică, 9 februarie 2014

Vești bune pentru raioanele Ungheni și Nisporeni

Locuitorii din raionul Ungheni și Nisporeni vor avea în câteva luni gaz din România, la preț mai mic decât cel furnizat de „Gazprom”.
Cel puțin, așa a promis premierul Iurie Leancă în cadrul Forumului aleșilor locali ai Partidului Liberal Democrat, desfășurat astăzi la Ungheni.

Pentru mai multe detalii, accesați http://ziarulnational.md/leanca-anunta-vesti-bune-pentru-o-parte-din-locuitorii-r-moldova/

joi, 6 februarie 2014

Careta vedetă de la Ungheni

Vă propun un articol ce face referință la o lucrare inedită în raionul Ungheni.

O trăsură făcută manual de către un moldovean poate concura cu cele de la Casa Regală a Angliei
O caretă lucrată manual, unicat în R. Moldova, se prăfuiește de câțiva ani în garajul celui care a creat-o, inginerul-mecanic Ion Bejenaru, locuitor al orașului U
ngheni. Deși arată ca în povestea Cenușăresei și atrage toate privirile ori de câte ori este scoasă în stradă, trăsura nu și-a găsit un cumpărător. Nici mirii nu se dau în vânt să arendeze mijlocul de transport care le poate transforma nunta într-un basm.

Caretă demnă de regi
La ai săi 54 de ani, Ion Bejenaru a încercat să meșterească diverse obiecte - de la mobilă din lemn natural, cu ornamente sculptate manual, până la iahturi și avioane. Din pasiunea sa pentru construcții unice s-a născut și careta. A construit-o fără a avea la bază vreo schiță de proiect, dar a fost o lucrare reușită. „Și Regina Angliei s-ar mândri să se plimbe cu ea. E unică în lume, deoarece nu e o copie după alte carete. Totul este din imaginația mea”, își laudă autorul construcția. Careta s-a „născut” în ograda familiei Bejenaru, deoarece inventatorul nu avea un atelier de lucru și nici utilaj pentru prelucrarea lemnului sau fierului. De nevoie și-a improvizat un strung. „M-am apucat singur, iar ulterior m-a ajutat și ginerele. Am lucrat opt luni, dacă mă credeți, fără zile de odihnă. Și chiar de dimineață până seara, că nu aveam alte activități. Faptul că lucram în ogradă mi-a îngreunat mult munca. Când venea o ploiță, eram nevoit să strâng repede totul. Am avut mare ghinion când am vopsit careta. De câteva ori am boit-o, a plouat și s-a pătat și hai din nou”, ne descrie Ion Bejenaru procesul de muncă.

A folosit un milion de șuruburi
Și-a propus să facă o trăsură ușoară, dar în același timp confortabilă. I-a fost greu să găsească materialele necesare și a distrus zeci de țevi și bucăți de furnire din cauză că nu ieșeau perfect rotunjite. „Am făcut focul o iarnă întreagă cu ce era la rebut. Am cumpărat peste un milion de șuruburi, iar altele le-am făcut la comandă la diferiți fierari. M-a costat careta cel puțin patru mii de euro”, totalizează bărbatul. Procesul de lucru nu a fost lipsit de nervi. Soția îi repeta mereu că nu-i mai trebuie careta asta să stea aruncată prin ogradă, iar vecinii erau sătui de gălăgia produsă de unelte. „Cel mai greu mi-a fost la roți. Un adevărat chin. Le-am tăiat din anvelope mari, le topeam și făceam o fumăraie că vecinii deja strigau. Când au văzut la final ce caretă am făcut, au uitat de supărări”, povestește zâmbind Ion Bejenaru. Fiica sa, care este sportivă de performanță, a lucrat la interiorul caretei. A cusut draperiile, a învelit scaunele cu piele și a ales un covoraș potrivit roșu-închis – culoarea regilor.

Se vinde cu 8 000 de euro
A făcut careta din entuziasm, dar a sperat că va atrage businessmeni interesați să-i cumpere lucrările. Însă, așteptările nu s-au adeverit. „La noi, nimeni nu vrea să producă nimic, să dezvoltăm industria statului. Am vrut să construiesc eu ceva, în premieră pentru R. Moldova, și ulterior să atrag comenzi. În Rusia sunt câteva fabrici de carete și se bucură de succes, dar eu stau cu bijuteria în garaj. Îmi vine să o scot afară și să-i dau foc”, spune supărat Ion Bejenaru care este gata să-și vândă lucrarea cu opt mii de euro. Bărbatul a calculat că trăsura ar putea să aducă venituri anuale de 30 de mii de euro, dacă ar fi dată cu regularitate în chirie mirilor. În ziua nunții, aceștia sunt încântați să facă o plimbare și să pozeze într-un transport de poveste. „În capitală careta ar fi întrebată, iar la noi la Ungheni - nu prea. De când o am doar la patru nunți am dat-o în chirie. Mirii mi-au plătit 200 de euro pentru 3-4 ore de plimbare. E greu să-mi scot investiția. Dacă aș vinde careta, aș mai face una care să fie deschisă”, afirmă Ion Bejenaru. Pentru ca afacerea să meargă bine, proprietarul are nevoie și de cai de toată frumusețea. „Am fost la ferma de cai de rasă din Taraclia. Sunt acolo cai frumoși, albi, dar eu să-i cumpăr nu am unde să-i țin și nu pot să-i îngrijesc. Trăim în centrul orașului”, explică bărbatul.

La spital, după eșecuri
Cu câțiva ani în urmă, Ion Bejenaru a vrut să-și construiască un avion care să aterizeze pe apă. Și-a schițat proiectul, dar nu și-a realizat visul din lipsă de finanțe. Apoi, a început să-și facă un iaht de opt metri lungime, însă natura i-a dat planurile peste cap. „Lucrarea era pe jumătate. Am cumpărat un cort mare și o țineam acolo, dar într-o noapte de iarnă a căzut multă zăpadă și, când m-am sculat dimineață, cortul căzuse peste iaht. A stat câteva zile, zăpada s-a topit și materialul s-a umflat de la umezeală. Am tăiat iahtul bucăți și l-am dat pe foc. Atunci am avut probleme cu inima și am ajuns la spital. Am ținut mult la acea lucrare, tot unică pentru R. Moldova”, povestește Ion Bejenaru cum este urmărit de ghinion.

Vrea brevete pentru invenții
Dacă tot are o pasiune din a face lucruri unicat, Ion Bejenaru vrea să fie inventator cu acte în regulă. Își dorește să-și breveteze invențiile, dar nu în R. Moldova, ci în străinătate. Pentru asta, are un susținător de nădejde – feciorul său, Constantin Bejenaru, campion internațional la box, stabilit în America. „Vreau să plec la fecior. Dacă nu sunt apreciat acasă, poate voi reuși acolo. Am multe invenții, chiar una care ar putea face furori în aviatică. Am descoperit cum pot fi instalate roțile la avioane ca să nu iasă fum când nava atinge pământul. În R. Moldova, pe nimeni nu interesează așa ceva”, conchide inventatorul.


Sursa:  Mihailovici, Stela. Careta vedetă de la Ungheni. În: Ziarul National. – 2013, 18 oct., p. 9.


vineri, 17 ianuarie 2014

Muncă tipic românească: gazoductul Iași-Ungheni, gata doar în declarații

Lucrările la proiectul magistralei de gaz metan între România şi Republica Moldova sunt departe de finalizare. Dacă pe partea românească gazoductul e finalizat în proporţie de 98%, în partea moldovenească nu s-au făcut decât circa jumătate din lucrări, ceea ce blochează şi realizarea tronsonului cel mai dificil, respectiv străpungerea pe sub Prut.
Optimismul arătat de premierul Victor Ponta în timpul scandalului iscat de inaugurarea lucrărilor la gazoductul Iaşi – Ungheni, a cărui panglică promitea s-o taie în decembrie 2013, s-a dovedit a nu avea corespondenţă în realitate. Magistrala în lungime de 43 de kilometri, care ar trebui să reducă dependenţa Republicii Moldova de gazul metan cumpărat din spaţiul ex-sovietic, este departe de a fi funcţională, deşi şeful Guvernului declara în septembrie 2013 că lucrările vor fi terminate până la finalul anului precedent. Mai mult, reprezentantul Guvernului la Iaşi estimează că gazoductul nu va putea fi dat în folosinţă mai devreme de primavara acestui an.
Continuarea articoulului îl citiți accesînd http://adevarul.ro/locale/iasi/gazoduct-ponta-1_52cbbf03c7b855ff5645a79c/index.html



joi, 16 ianuarie 2014

Jurnal de călătorie: Italia noastră

Vă prezentăm impresiile de călătorie a istoricului și multiplului campion național la Box, Octavian Țîcu, originar din Costuleni, Ungheni:

Al doilea an consecutiv ajunul Crăciunului mă prinde în Italia. Sunt implicat într-un proiect internaţional gestionat de Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe din Moldova, proiect coordonat de dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc şi care se desfăşoară în colaborare cu Institutul de Studiere a Societăţilor Mediteranei din oraşul Napoli, Italia.
Proiectul are ca preocupare majoră cercetarea proceselor de modernizare a aspectelor politice, sociale şi economice dintre cele două ţări în retrospectivă istorică şi de actualitate, care presupune dincolo de natura sa de cercetare, un schimb de vizite reciproce anuale în cadrul seminarelor științifice organizate în comun. În 2013 am desfăşurat două activităţi academice importante în acest sens: un seminar ştiinţific internaţional organizat la Chişinău pe data de 15 noiembrie, unde colegii noştri italieni au prezentat o perspectivă asupra proceselor de modernizare în zona Mediteranei (1800-1950) şi o conferinţă internaţională asupra problemelor frontierelor în regiunea mediteraneană şi Europa de Est, unde în perioada 17-23 decembrie am participat împreună cu dr. Silvia Corlateanu-Granciuc, dr. Valentin Constantinov şi cercetătorul științific Nicolae Bodean. Dincolo de aceste preocupări, am folosit această deplasare pentru o escapadă la Milano, unde am avut întâlnire cu reprezentanţii clubului de fotbal „Inter” Milano pentru a vedea publicată în limba italiană cartea despre pământeanul nostru Nicolae Simatoc, care în perioada 1947-1949 a jucat la acest mare club italian. Dacă într-un fel mă simt deja napolitan, datorită şi faptului că merg acolo deja trei ani la rând, iar diversitatea experienţelor şi oamenii pe care îi cunosc mă fac să mă simt acolo ca acasă, atunci vizita de la Milano, unde mergeam pentru prima oară, o aşteptam cu mare emoţie.

Detalii, click la linkul http://timpul.md/articol/jurnal-de-calatorie-italia-noastra-53581.html

joi, 9 ianuarie 2014

Pod de fier peste apa care desparte și unește...

Cu 136 de ani în urmă, marele inginer francez Gustave Eiffel a construit la Ungheni, peste Prut, un pod de fier, o construcție cu menire practică, rod al talentului său, iar la 113 ani după ce a definitivat-o, trăitoriu de pe cele două maluri au durat un Pod de Flori, aceasta fiind o expresie imaterială a sentimentelor și aspirațiilor lor, rîul fiind același atunci și acum - rîu care ne desparte și ne unește...

Podul de pe Prut, care leagă Unghenii de România, a fost construit în anii 1876-1877.

Pentru a citi în continuare articolul, click pe linkul http://revista.md/index.php?r=articol/view&id=215