Personalități marcante a Raionulu Ungheni

miercuri, 20 ianuarie 2016

Alexandru Budişteanu. Basarabeanul de lângă Ceauşescu

Recomand spre lectură un interviu cu arhitectul Alexandru Budișteanu, originar din satul Pîrlița, raionul Ungheni. 

Face parte din generaţia de aur a lui Eugeniu Coşeriu, lingvist de renume mondial, Nicolae Testemiţanu, promotorul învăţământului naţional în şcoala superioară medicală, Vitalie Belousov, fost rector al Universităţii Tehnice din Iaşi etc., toţi au rămas fideli idealurilor prestigiosului Liceu Regional Teoretic „Ion Creangă” din Bălţi din perioada României Mari, pe când erau acolo elevi. Istoricul Dinu C. Giurescu consideră memoriile lui Alexandru Budişteanu o mărturie în direct a felului cum Nicolae Ceauşescu înţelegea şi dirija sistematizarea urbană a Bucureştiului, în primul rând, secondat destul de des de „Tovarăşa”.

După o bogată corespondenţă, ne-am întâlnit în holul unui hotel elegant din Chişinău, din parcul central. Ne uneşte soarta liceului românesc „Ion Creangă” din Bălţi, pe care l-am apărat împreună de închidere. Am admirat împreună Chişinăul înveşmântat în floare de tei, plimbându-ne pe urmele adolescenţei lui Alexandru Budişteanu. A urmat o superbă călătorie prin Basarabia lui dragă, poposind la Cetatea Tighina, apoi la Bălţi şi în comuna Pârliţa, jud. Bălţi, unde s-a născut în anul 1928. Ne-am bucurat împreună de ultimul clopoţel al liceului bălţean care i-a marcat viaţa. Acolo, la o şuetă, mi-a povestit cum l-a adus soarta să muncească în preajma cuplului dictatorial, Nicolae şi Elena Ceauşescu…  

„Ceauşescu dorea să facă bine României şi Bucureştiului cu de-a sila”
Casa Poporului: „copilul” cel mai drag al lui Ceaușescu

Aţi fost numit de Ceauşescu arhitect-şef al Bucureştiului. Exista şi pe atunci probabil o concurenţă acerbă pentru această funcţie. Cum aţi reuşit să intraţi în graţiile dictatorului, mai ales că aveaţi un mare „păcat” – soţia rămasă în SUA, după încheierea mandatului Dvs. în calitate de funcţionar internaţional al ONU?

Noţiunea de concurenţă acerbă nu exista în acea perioadă. Ceauşescu hotăra totul. Nu se punea problema că mulţi doreau să obţină funcţia respectivă. La istorica şedinţă a unor factori de răspundere,  din 22 martie 1977, după cutremurul din 4 martie, s-a pus problema reconstrucţiei Bucureştiului. Atunci s-a discutat despre necesitatea învestirii unui arhitect-şef care să corespundă cu noua gândire urbanistică a lui Ceauşescu de după cutremur. 

După o vizită la New-York, acesta zicea: „Uite cum construiesc americanii zgârie-nori, la patru metri de trotuar şi noi risipim terenuri!” Ceauşescu ne spunea că americanii sunt foarte economicoşi şi că trebuie să fim şi noi aşa. Dar după cutremur, el şi-a schimbat poziţia. Bucureştiul trebuia oricum reconstruit şi el vroia să facă o capitală impozantă, importantă, care să reflecte epoca şi personalitatea lui.
„Tovarăşa mă iertase…”
La acea şedinţă, „Tovarăşul” a venit cu un mare plan, al cărui autor nu se cunoaşte nici astăzi, ce relua şi nişte probleme de urbanism din anii `30. Eram şeful Centrului Naţional de Sistematizare din cadrul Institutului Naţional Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare, Locuinţe şi Gospodărie Comunală (ISLGC) din Bucureşti. Am avut sarcina să mă refer laudativ la propunerile lui Ceauşescu. Am făcut-o, deoarece Bucureştiul trebuia reconstruit după cutremur.  


În timpul luării mele de cuvânt, lângă Nicolae Ceauşescu se afla „tovarăşa”. Când vorbeam, ea a început să-i facă semne şi-i tot spunea ceva. Mă recunoscuse, pentru că atunci când fusesem funcţionar internaţional român al ONU, am avut sarcina să arăt cuplului prezidenţial New Yorkul. I-am arătat oraşul doar ei, pentru că el era ocupat. 

A fost o întrevedere benefică pentru Dvs.?!
Acea vizită a fost dezagreabilă pentru mine. M-a tratat ca pe un nimeni. Se uita la mine aşa ca şi cum eu o făceam pe deşteptul când vorbeam. Dacă aş fi tăcut, asta era şi mai grav. Când ne-am despărţit, nici măcar nu s-a uitat la mine. Când vorbeam la acea întrunire de după cutremur, ea îşi adusese aminte de mine. Se vede că mă iertase. Elena Ceauşescu nu era proastă. Era doar ticăloasă. Şi rea… 

După ce am fost verificat, pe 5 iulie, m-a chemat Ceauşescu la el şi am avut o discuţie de 40 de minute, foarte amicală. Dorea să reconstruiască şi să modernizeze capitala – vroia să facă bine României şi Bucureştiului cu de-a sila, în stilul lui. În final, mi-a spus : „Dacă v-aş phopune să fiţi ahhitect şef, aţi accepta?” Cred că tovarăşa mă recomandase.

O asemenea ofertă nu se refuză, pentru că, altfel, înseamnă că eşti un fricos sau nu te consideri suficient de profesionist. 

„Arhitecţilor le plac împăraţii, faraonii, mogulii şi bogătaşii”
Apropo, de ce nu aţi rămas în SUA, aţi fi scăpat de multe necazuri?
Am activat la New-York, la ONU, între 1967 şi 1972. Şi azi mă întreabă lumea de ce n-am rămas acolo. N-am rămas pentru că sunt basarabean şi mi-a ajuns un refugiu. Mi-am pierdut Patria o dată şi nu am vrut şi să o pierd şi a doua oară.  Mi-am zis că sunt român şi ţin cu România, indiferent de regim. Mai e ceva: arhitecţilor le plac împăraţii, faraonii, mogulii, bogătaşii – cei care au bani şi putere ca să le implementeze ideile. Totul era în mâinile lui Ceauşescu şi eu speram la o minune.

Pentru că m-am întors, am fost considerat de mulţi un om „înapoiat”. Eu aş fi dus-o foarte bine în SUA, pentru că mi s-a propus să lucrez cu contract la Fundaţia „FORD”. La ONU, nu mai puteam să-mi continui activitatea, deoarece aveam nevoie de aprobarea ţării care mă trimisese şi noi, funcţionarii români la  ONU, nu aveam voie să stăm în SUA decât cinci ani, atât cât ne dădea voie „tovarăşa”. Altfel, trebuia să rup relaţiile cu România şi să devin refugiat politic. La întoarcere am avut neplăceri mari din cauza soţiei mele, care a rămas în SUA. Nu mi se mai permitea să plec în străinătate, nici până în Bulgaria. Totuşi, Ceauşescu a zis că mă vrea, iar „tovarăşii” de la securitate au spus că nu pot fi numit în acea funcţie din acel considerent. Şi atunci Ceauşescu a spus: „Cine a rămas, el sau ea?” Atunci, toţi au fost de acord să fiu numit, pentru că aşa a vrut Ceauşescu.   
„Eram faţă în faţă cu familia Ceauşescu”

Aveaţi planuri grandioase pentru capitală. În ce măsură aţi reuşit să vă transpuneţi ideile în practică? 
Ceauşescu avea ideile lui, care nu se potriveau cu ale mele. Eu îi ziceam una, el făcea alta. Nu aveam voie să-l contrazic. Doar că-i mai sugeram să mai încercăm o altă posibilitate. Dacă-i plăcea, era el cel care a hotărâse aşa. Se mai întâmpla să-i spun: „Foarte bine ce aţi propus, dar  mai e posibilă o variantă.” 

Aţi declarat că perioada când v-aţi aflat în fruntea capitalei României a fost cea mai dificilă din viaţa Dvs. A fost un eşec profesional?
Perioada a fost foarte dificilă, dar nu a fost un eşec profesional. Am realizat o serie de lucruri pozitive în capitală. În primul rând, s-a construit o cantitate imensă de locuinţe. S-a sistematizat Dâmboviţa, s-a făcut metroul, s-au realizat mari artere de circulaţie, bulevarde. Toate sub conducerea lui Ceauşescu, bineînţeles, dar în conformitate cu punctul meu de vedere profesional. Aveam grijă să nu se facă prostii prea mari, în special, din cauza  maniei dictatorului de a  demola clădiri adesea fără noimă.
Pe măsură ce trecea timpul, boala lui evolua şi devenea tot mai puţin permeabil şi dispus să dialogheze. Mi-am dat seama că îmi pierd timpul, mă compromit, pentru că el face ce vrea. Atunci, am decis să ies din această situaţie. Am fost prudent şi am demisionat pe motiv de boală.
„…Era prima şi unica femeie din viaţa «Tovarăşului»”

Aţi fost un om care a stat foarte aproape de cuplul dictatorial. Cum vi-l amintiţi?
Eram practic lângă ei. Vedeam că el era mereu foarte bine bărbierit, tuns perfect, purta numai cămăşi curate, mirosea bine. Ea, îmbrăcată foarte bine, parfumată, dar rămânea mitocancă. Când se discutau mari probleme în prezenţa ei, uneori venea şi îmi spunea: „Ce-i cu aia, o face pe tinerica? Uite la ea! Cine-i asta?” Elena Ceauşescu era o femeie de mahala. 

Elena şi Nicolae Ceauşescu se iubeau, îşi manifestau afecţiunea unul faţă de celălalt?
Nu ştiu dacă se iubeau, dar el în faţa ei era pierdut. Nu se putea ca ea să spună ceva şi el să o contrazică. Când dânsa începea să-şi dea cu părerea în proiecte de arhitectură, noi ne luam cu mâinile de cap, deoarece „tovarăşul” nu îndrăznea s-o contrazică. Şi dacă ea spunea, de exemplu: „Aţi făcut o piaţă ca un ceaun, am plecat.”  şi se uita scârbită, el îi zicea: „Hai, mai stai!” şi o implora în mod repetat să mai rămână, iar ea pleca furioasă. Noi ziceam în sinea noastră: „Ura!” şi continuam discuţiile. 

Ea parcă se juca cu el, avea o putere incredibilă asupra lui. Se pare că a fost prima şi unica femeie din viaţa lui. El era topit, se uita ca un supus la ea. Elena Ceauşescu era „elementul” care conducea – era foarte interesantă relaţia dintre ei. Scenele din familia Ceauşescu se transformau în scene de politică de stat, iar România era condusă ca o bătătură personală. 

„Era convins că într-o zi românii îi vor mulţumi pentru tot”

În afara slăbiciunii pentru „tovarăşa”, mai avea şi altele? Avea amante?
Era exclus să aibă alte femei. Avea o viaţă de familie bună, corectă. Nu putea să calce strâmb. În felul lui, era foarte principial. Era convins că într-o zi românii îi vor mulţumi pentru tot, că el le făcea bine cu de-a sila. Ne zicea că vom vedea mai târziu că el a avut dreptate. Ceauşescu „tăia” în dreapta şi-n stânga, dar era patriot sincer. Nu admitea ca România să fie „încălecată” de nimeni. 
Îi detesta pe sovietici şi pe ruşi total. Când eram instalat în funcţia de arhitect-şef, mi s-a spus aşa: „Atenţie, să nu-i ziceţi tovarăşului că sunteţi basarabean.” Am întrebat care-i motivul. N-ar iubi Basarabia? Dimpotrivă, mi-au răspuns, ar putea să-i apară suspiciunea că sunteţi omul ruşilor. Era bănuitor. Din când în când, îl iubeam pe Ceauşescu, anume când îşi manifesta ostilitatea faţă de sovietici şi faţă de ruşi.

„Lui Ceauşescu nici nu-i păsa de alte femei”

E adevărat că Ceauşescu era preocupat într-o anumită măsură de soarta Basarabiei şi a Bucovinei de Nord?
Da, pentru că făceau parte din România, iar eu am contribuit la mutarea unei statui gigantice a soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, amplasat pe un soclu înalt. I-am prezentat o machetă a pieţei şi „tovarăşul”  a început să-mi pună întrebări. M-a întrebat de ce acolo era o staţie de metrou cu o singură ieşire. Atunci i-am răspuns că pe partea cealaltă se afla statuia soldatului sovietic şi nu se putea face o altă staţie de metrou. 

Atunci, Ceauşescu s-a luminat la faţă şi mi-a spus: „Tovarrrhhăşu, ocupă-te dumneata de ieşirea din metrou, că  mă ocup eu de soldatul sovietic.” A fost un pretext din partea lui, iar mie, ca basarabean, mi-a făcut plăcere acea decizie. Era plata mea soldatului sovietic, care mă alungase de acasă. A fost mutat şi reamplasat pe un soclu mic, la primul rond de la şosea, apoi a fost mutat  a doua oară,  ajungând  la cimitirul militarilor sovietici.

Ce pasiuni avea cuplul Ceauşescu?
Lui îi plăcea să joace volei, să meargă la vânătoare. Cei din anturajul lui, cunoscându-i acest hobby, făceau aşa ca să aibă succese nemaipomenite. I se aduceau sărmanele animale aproape, ca să fie împuşcate uşor. Şi era foarte vanitos când povestea despre marile lui „succese”. Nu ştiu dacă înţelegea că treaba era aranjată. Nu-mi amintesc nimic şocant la capitolul „pasiunile lui Nicolae Ceauşescu”, nici măcar nu l-am văzut să joace cărţi. Carol al II-lea murea fără femei şi cerea să i se aducă chiar şi de pe stradă, dar lui Ceauşescu nu-i păsa de ele. 

„Se amestecau în vieţile copiilor lor”
Unica „pasiune” a Elenei Ceauşescu era să devină mare om de ştiinţă în toate domeniile şi să aibă toate diplomele din lume. I se făceau cadouri pe tavă, toate titlurile: şi director, şi mare savant, şi membru al tuturor academiilor din lume etc. Un om care se lasă prins în această mreajă este, de fapt, inferior. Elena Ceauşescu era complexată, pentru că un om conştient de superioritatea lui nu se pretează la asemenea jocuri. Totuşi, ştia perfect de unde plecase, dintr-o familie simplă, dintr-o comună de lângă Găeşti. După ce a ajuns prima doamnă a ţării şi după ce s-a plimbat prin Londra, era topită de fericire că a fost luată acolo în seamă. Avea slăbiciunea să fie considerată un om formidabil şi, dacă se poate, un mare om de ştiinţă.
Dictatorii îşi iubeau copiii?
Da. Şi se amestecau în vieţile lui Valentin, Nicu şi a Zoiei. Nu-i lăsau să fie căsătoriţi cu cine vroiau ei, le dirijau căsătoriile. Nu le era indiferent cu cine fac copii. 

Ce boală evidentă spuneaţi că avea Ceauşescu?
A fost bolnav de diabet. Avea şi o boală a grandorii, la care se adăuga o afecţiune psihică. Era labil şi foarte convins de superioritatea lui. Pentru că i se cânta în strună, acest defect i se amplificase. Odată cu trecerea anilor, era convins că nu greşeşte niciodată. Nimeni nu avea curajul să-i spună adevărul, pentru că nu vroia să-şi rişte pielea. Tot anturajul „tovarăşului” îl lăuda şi-i mulţumea pentru toate şi el accepta cu plăcere.

Sursa: Alexandru Budişteanu. Basarabeanul de lângă Ceauşescu : [interviu cu arhitectul Alexandru Budișteanu] / consemnare : Angelina OLARU. [online] [citat 19.01.2016]. Disponibil : http://www.vipmagazin.md/profil/Alexandru_Budisteanu_Basarabeanul_de_langa_Ceausescu/

Foto: arhiva personală a lui Alexandru Budişteanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu